Trăim într-una dintre țările europene cu cei mai mulți proprietari de case și apartamente, deși nivelul de trai nu e nici pe departe ce ar trebui să fie. Occidentalii, de pildă, sînt mult mai relaxați decît noi în privința asta – se mută cu lejeritate, nu se leagă pe viață de-o locuință, nici măcar de un loc anume. Mi-am dat seama, zilele trecute, că aproape toată viața mea mea adultă, adică mai bine de 25 de ani, am fost proprietar, numele meu a apărut pe un act de vînzare-cumpărare și am plătit impozite la stat. Fac parte din generația norocoasă care a fost „împroprietărită” de către părinții noștri – oamenii au obținut pe diferite căi locuințe în timpul regimului comunist, unele le-au fost date în folosință de către întreprindere (fabrică etc.) și le-au cumpărat la prețuri de nimic imediat după 1990, a fost unul dintre „privilegiile” oferite de statul socialist, i-a „împroprietărit”, dar cu ce preț? Astfel, noi, progeniturile, ne-am trezit că sîntem proprietari, nu avem nici un merit pentru asta, eu, de pildă, n-aș fi reușit să-mi cumpăr o locuință din resurse proprii nici în cinci vieți de artist. Unii, cu mai puțin noroc decît mine, s-au „împroprietărit” singuri, îndatorîndu-se pe la bănci și plătind rate pentru un apartament, uneori meschin, timp de 30 de ani. Alții, cu mai mult noroc, au moștenit de la bunici, unchi, mătuși, și-au recuperat case naționalizate, s-au pomenit cu cîte zece proprietăți și trăiesc din chirii. Oricum ai lua-o, România e o țară plină de proprietari și de proprietăți.
Cum m-am simțit ca proprietar în toți acești ani? – m-am întrebat. Cumva legată de glie și de casa în care locuiam mai mult decît mi-aș fi imaginat, ceea ce a dezvoltat cu timpul o dependență (absurdă) față de cartierul meu și de vecinătate (fie vorba între noi, e doar Obor, nu e cine știe ce cartier istoric din Paris). Pentru mine, care am locuit tot timpul într-un perimetru foarte strîmt, mutîndu-mă doar de trei ori cel mult un kilometru mai „încolo”, asta a fost viața mea, ăsta a fost orașul, cartierul Berceni sau Drumul Taberei reprezintă alte „orașe”, total diferite, n-am călcat pe acolo cu anii. Poate că dacă aș fi locuit cu chirie și m-aș fi mutat mai des, aș fi avut o mai mare deschidere mentală, inclusiv una culturală, aș fi fost un om mai adaptabil decît sînt acum. Aș fi fost mai dornică să descopăr noul, necunoscutul și mult mai aproape de viața itinerantă pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Dar așa, am trăit într-un loc „călduț” – în fond, nu mă nimeni afară din casa mea –, același, cu prea puține schimbări și prefaceri, cu mai multe neajunsuri decît avantaje, însă tocmai familiaritatea mi-a dat o permanentă senzație de siguranță, se întîmpla o mică dramă atunci cînd se mai închidea vreo cîrciumă prefarată, aveam brutăria mea, buticul meu preferat, magazinul meu de haine, totul era al meu și se transforma în rutină, în mici obișnuințe, întîlneam zilnic aceiași oameni pe stradă. De fapt, am trăit ca pisicile pentru care locul e esențial, în momentul în care dispar repere, orice repere, atunci cînd muți un scaun mai la dreapta sau apare un dulap nou, intră în panică, e un potențial pericol. Din nefericire, acest loc s-a suprapus peste cel al copilăriei, așa că mi-am simțit mereu la propriu rădăcinile, iar reperele au căpătat alte sensuri și valențe.
Totuși, locuințele în sine pe care le-am avut în „posesie”, spațiul, zidurile, gresia, faianța, îmbunătățirile, nu mi-au adus absolut nici o satisfacție, de parcă mereu aș fi trăit într-un acasă improvizat, așteptînd altceva. Mi-am pus mereu întrebarea: poate că nu sînt un om „de casă”, o bună gospodină, o femeie „așezată”? Mai întîi a fost o garsonieră unde ne-am războit cu gîndacii roșii care veneau de la vecini, apoi ne-am războit și cu vecinii, numai babe și moși comunistoizi care trăgeau cu ochiul ce aduceam în sacoșele cu care veneam de la piață și ne băteau în țevile de la calorifer dacă dădeam muzica mai tare (deh, aveam și noi 20 de ani!). A mai fost un apartament de două camere, vreo 500 de metri mai „încolo”, într-un bloc plin de securiști de data asta, care se uitau pe vizor cine intră, cine iese, cine trece. Ce nu ți-o fi plăcut acolo? A fost un apartament foarte bun! – îmi tot reproșează maică-mea. Mamă, nu mi-a plăcut faptul că balconul era ca un maț îngust, nici măcar hainele nu puteam să mi le usuc acolo, iar pe geam vedeam doar blocul de vizavi, nici măcar o bucată de cer, trebuia să-mi sucesc gîtul ca să văd cerul, să văd dacă e înnorat sau senin. Și mai vedeam un nene în blocul de vizavi care fuma la geam, ca la pușcărie. Asta nu era viață! A mai fost micul apartament de la parterul unei case interbelice pe care tocmai l-am vîndut – ăsta chiar mi-a schimbat perspectiva asupra locuirii. Mi-am dat seama că nu m-aș mai întoarce niciodată la bloc, că ce bine e să stai pe pămînt și nu la etajul nouă, să ai curtea ta unde să bei un pahar de vin în serile de vară și, mai ales, să vezi cerul. Totuși, am învățat ce înseamnă invazia de gîndaci negri, de canal, din iunie, țevile vechi care crapă (și nu știi unde), petrecerile cu manele de pe stradă, lipsa eternă de spațiu personal, atunci cînd locuiești cu un partener, teama că îți va călca vreo mașină motanul, să dai centrala pe 19 grade, iarna, pentru că orice grad în plus înseamnă cel puțin 100 de lei în plus la factură și să tremuri de frig pentru că nu există izolație etc. Am învățat multe de la casa asta în zece ani, a fost ca un examen de maturitate. Mi-e foarte dragă, dar nu-mi pare rău că am vîndut-o. Încă mai locuiesc aici timp de o lună, încă mai scriu aici, dar privesc deja pereții din jurul meu, curtea, cu un soi de nostalgie.
Atunci cînd am semnat actele la notar, într-o zi de februarie cu multă zăpadă, dar cu un soare orbitor și cu o atmosferă de primăvară, atunci cînd i-am predat noului proprietar un întreg dosar cu „de-ale casei” și am primit la schimb o țidulă, o dovadă a tranzacției, am avut o mică senzație de eliberare. În sfîrșit, viața mea nu mai e legată de niște pereți care îmi aparțin, banii nu mai sînt blocați acolo – în pereți, nu mai am responsabilitatea de a repara ce e stricat, de a-mi face cuibul mai confortabil. Nu mai sînt legată nici de cartierul meu pe care îl iubesc nespus, însă pot veni aici cu orice ocazie ca un soi de turist, nu mă mai interesează dacă se închide cîrciuma La Teu sau n-o să mă mai gîndesc cu poftă la momițele de la Nicorești. Pentru prima dată în viața mea, mi-am dat seama că pentru o scurtă perioadă de timp aș putea face aproape orice din ce mi-am dorit – aș putea să trăiesc o lună în Andaluzia sau aș putea să hălăduiesc o vreme prin lume, aș putea să-mi cumpăr o proprietate într-un sat din Italia, aș avea mobilitate, aș putea să-mi cumpăr o rulotă, să investesc într-o mică afacere, aș putea să mă urc în mașină și să plec pur și simplu, să dispar, aș putea să o iau de la capăt, aș putea să stau undeva, în liniște și în sfîrșit să scriu așa cum îmi doresc, fără stres, fără obsesia banilor și a facturilor. Desigur, că nu voi face nimic din toate astea, nu sînt iresponsabilă să sparg banii la Monte Carlo, dar simpla posibilitate îmi dă un sentiment fantastic de încredere și de putere. Apoi, m-am gîndit și mai bine – oare chiar trebuie să-mi cumpăr din nou alți pereți, să devin iarăși proprietar? Să dețin din nou bunuri imobiliare? N-am copii care să mă moștenească, trăiesc încă o perioadă sănătoasă a vieții în care mai am entuziasm uneori, chiar dacă m-a plafonat rutina asta de doi bani.
Adevărul că e greu să te muți, inconfortabil – inerția e mare, trebuie să faci cutii, pachete și pachețele și să-ți cari lucrurile dintr-o parte în alta, să renunți la lucruri, așa cum am renunțat eu astăzi la pantalonii albi de kimono din clasa a VI-a, de pe vremea cînd făceam karate și îmi imaginam că voi deveni o mare karatistă. Iar atunci cînd decizi să te muți din Marele Oraș, din cartierul tău, mai încolo, devine și mai traumatic. Americanii zic că se mută în suburbii, noi am închiriat deocamdată o casă la 100 de kilometri de oraș, la țară, aproape de gară, voi deveni navetistă. Și chiriașă. Simt că e cea mai bună alegere în momentul de față. Și aștept sfaturi pe termen mai lung.
