La sfîrșitul anilor ’90, pe străzile din București încă erau puține mașini străine, Opel-uri sau BMW-uri, dar tot Dacia 1300 rămăsese „regina” șoselelor. De fapt, erau mai puține mașini în general, însă se găseau destui meseriași care să le repare, la fiecare colț de bloc, în niște service-uri improvizate. Iată un exemplu elocvent în acest sens (iar ceea ce recuperăm aici e atmosfera acelor ani).
Dacă ai o rablă de maşină, veche de prin anii socialismului victorios, o Dacie zdrenţuită, buşită de cîteva ori în trafic sau în parcarea din spatele blocului, vine o vreme cînd simţi nevoia să o făţuieşti, să nu-ţi mai fie ruşine să ieşi cu ea pe marile bulevarde. Aşa s-a gîndit şi Cristi, un amic de-al meu, care avea de vreo cinci ani o Dacie 1300, an de fabricaţie 1982, pe care o cumpărase la mîna a doua. Se simțea mîndru de ea, pînă cînd o verișoară din partea tatălui i-a zis: „Băi vere, ce faci cu droaşca asta şantieristă, că n-am mai văzut aşa ceva de pe vremea lui Pazvante?”. Această remarcă, precum şi altele la fel de acide au reuşit să-l scoată pe Cristi din starea de nepăsare legată de vehiculul cu care se deplasa în fiecare zi la birou şi să intre într-o adevărată dilemă. Avea două variante, deşi ar fi existat şi o a treia, cea a renunţării la maşină. Dar cum nu avea de gînd să se înghesuie zilnic în autobuzul 336, a început să cugete la primele două posibilităţi: să-şi ia o maşină nouă sau s-o vopsească pe cea veche. Pentru prima variantă avea nevoie de niște bani pe care nu-i avea sau putea să ia maşina în rate: trebuia să meargă la ARDAF cu rabla lui pe care o lăsa acolo şi primea pe ea un bon de 10 milioane de lei, apoi trebuia să se prezinte cu bonul la orice dealer Dacia şi ar mai fi avut de plată încă o mulţime de milioane, în rate, pentru o maşină nouă.
În cele din urmă, Cristi s-a decis: „Vreau, nu vreau, trebuie să-mi vopsesc cioara!”. Mai întîi, ca orice om cu gîndire practică, s-a dus să prospecteze piaţa: un service, două, trei, o cunoştinţă, un prieten, un vecin bun. S-a hotărît pentru ultimul, mai ales că era şi mecanicul blocului, cel care îl scotea întotdeauna din necaz, atunci cînd hîrbul său refuza să pornească: „Vecine, ajută-mă! Ai văzut în ce hal arată maşina mea. Vreau să-i dau un nou look... Ce mă sfătuieşti?”. Vecinul avea deja soluţia: „Am io un tinichigiu bun şi eftin... lucrează bine şi repede... meseriaş, ce mai! Pun pariu că o să fii mulțumit...”. Cristi a început deja cu mulţumiri anticipate, mai ales că vedea în persoana vecinului un adevărat specialist în Dacii rablagite, dar şi un prieten de nădejde. „Am încredere în dumneata, hai să mergem la tinichigiul ăsta de care zici!”
Cei doi s-au urcat în droaşcă şi au ajuns într-un sfert de oră undeva pe la capătul Bulevardului Metalurgiei, unde se aflau nişte coşmelii frumos vopsite pe care scria cu litere aurite: „Service – Tinichigerie”. I-a întîmpinat un individ soios, îmbrăcat într-o pufoaică, şi i-a invitat într-un spaţiu încălzit cu o aerotermă, pe care l-a denumit chiar domnia-sa Birou. Apoi, după ce a examinat cu un vădit dispreț „obiectul în cauză”, a dat din cap şi a început să ofteze: „Tablă obosită, praguri măcinate, bube de rugină... e mult de lucru aici...”. Apoi nea Miţă, căci aşa îl alinta vecinul pe meşter, scoate un petic de hîrtie şi începe să calculeze. Se ajunge la o sumă rotunjoară de 4.600.000 de lei, „plus darea bordului jos pentru repararea aerotermei şi punerea lui la loc, în total, să zicem cinci milioane, că mai las io de la mine... Mai trebuie să cumpăraţi vopseaua, patru litri şi doi de diluant...”. „Bun, şi asta cît mă mai costă?”, a întrebat Cristi. Nea Miţă s-a scărpinat în cap: „Păi, depinde de ce vopsea vreţi... cea mai bună costă 450.000 litrul, cea mai proastă 89.000...”. Cristi şi-a zis că n-are sens să se mai zgîrcească la cîteva sute de mii în plus. Toată afacerea îl costa în jur de şase milioane. „Peste o săptămînă e gata...”, l-a ameninţat nea Miţă, mototolind foaia de hîrtie. Cei doi au bătut palma, iar vecinul i-a şoptit lui Cristi că „o afacere mai bună nu se poate...”.
Peste vreo trei zile, vecinul l-a sunat pe Cristi: „Vecine, să ştii că maşina o să iasă foarte bine, am fost io pe-acolo şi am văzut. Băieţii îs foarte serioși... dacă vrei putem să mergem să ne uităm, să vezi şi mata ce lucrare frumoasă ţi-am făcut...”. Au fost chiar a doua zi: maşina zăcea în mijlocul unei hale, cu uşile scoase, cu scaunele şi bancheta îndepărtate, plină de bube oblojite şi chituite. Un tinichigiu voinic, ce duhnea a vin de butoi, a început să bîrfească rabla: „În afară de ce ştiam am mai găsit încă o bucată de prag mîncată, am pus nişte petice în spate, am acoperit cîteva găuri, am băgat silicon într-o despărţitură, am strîns nişte şuruburi slabe, am mai întărit o serie de nituri...”. Cristi a înţeles că se plusează la buzunarul său, o concluzie întărită şi de şoapta vecinului: „Vecine, să te pregăteşti să mai scoţi ceva bani... tot ce ţi-au făcut ei mai înseamnă cîteva sute de mii...”. Cristi a realizat că devenea o vacă bună de muls, dar deja intrase în horă, aşa că a mai socotit un milion, „dar nu-i nimic, dau şapte milioane şi-i ca nouă!”.
Au mai trecut cîteva zile şi a sunat din nou vecinul: „Vecine, am fost iar pe-acolo, maşina e gata, dar nu i-am lăsat s-o vopsească încă... nu era uscat chitul... le-am zis s-o mai lase la căldură vreo două zile...”. Cristi a devenit brusc suspicios şi s-a decis să facă o vizită inopinată la locul faptei ca să vadă cu ochii lui „ce naiba de chit nu s-a uscat şi ce vopsea mai trebuie să aştepte...”. Odată ajuns la service, a constatat cu stupoare că operaţiunea de chituire nu era nici pe departe încheiată. Se lucra totuşi cu spor: se frecau vechile răni, se bibileau zgîrieturile, se consuma vodcă Scandic şi se comenta nu ştiu ce meci. „Cînd o vopsiţi?”, a îngăimat Cristi, gîtuit de emoţie. I-a răspuns o voce răguşită de sub maşină: „Mîine!”. Cristi a început să se bîlbîie: „Dar nu trebuie să se usuce?!”. Tinichigiul a scos un cap de sub maşină şi i-a zis să stea liniştit, că ei sînt meseriaşi pe bune şi o vor usca „în regim de urgenţă”, într-o oră, în uscător, căci dacă cumva nu ştia, „orice service profesionist are şi uscător”.
A sosit şi ziua cea mare. În ajun, pe seară, la telefon, din nou vecinul: „Vecine, maşina e gata. Putem să mergem s-o luăm. Am văzut-o. A ieşit foarte bine. Mîine dimineaţă să fii pregătit, la opt jumate să fim în zonă!”. Cristi într-adevăr se pregăteşte cu plicul cu cele şapte milioane şi se trezeşte de dimineaţă oarecum binedispus, cu un zîmbet de împlinire pe chip. În curtea vopsitoriei îi întîmpină nea Miţă radios, îi întinde lui Cristi o mînă unsuroasă, dar sinceră, apoi îi arată maşină: în afară de vopseaua nouă, ceva mai strălucitoare decît cea veche, proprietarul nu vede vreo diferenţă, dar poate că nu se pricepe. Studiind-o, constată totuşi că rotametrul s-a oprit, semnalizarea de şoc e moartă, semnalizarea de dreapta nu stă, trebuie s-o ţii cu mîna, dar... nu-i nimic, măcar arată bine! Momentul final se consumă în aşa-zisul birou, cînd nea Miţă scoate din nou o hîrtie de tipul celei igienice şi începe să calculeze mormăind: „Ca să dăm bordul jos a trebuit să scoatem parbrizul şi am înlocuit chederul, plus alte cheltuieli neprevăzute... în total, opt milioane în cap... dar dai şi mata o bere că ai maşină ca şi nouă!”.
Pentru Cristi a urmat o perioadă dificilă din viaţa sa: mai întîi a vrut să-i bată şi pe vecin şi pe nea Miţă, după aia a vrut să spargă cauciucurile şi să fure planetarele de la maşina vecinului, apoi s-a gîndit să se alieze cu toţi vecinii care şi-au reparat de-a lungul timpului maşinile prin intermediul vecinulu mecanic, să se posteze în faţa scării blocului şi să nu-l mai lase pe ăla să intre pînă nu scoate banii de care l-a jecmănit, dar... n-a făcut nimic din toate astea, a preferat să-l strige din cînd în cînd şi la ore tîrzii din noapte pe vecin de pe balcon ca să-l înjure.
