Clișeele gliei

În discursul naționalist contemporan, printre alte semnale sau embleme lexicale – mijloace de recunoaștere între partizanii acelorași idei –, a reapărut cuvîntul glie, mai ales în sintagma glia strămoșească. Cuvîntul-emblemă are o istorie destul de interesantă. Nu are atestări prea vechi: dicționarul academic (Dicționarul limbii române – DA, coordonat de Sextil Pușcariu, tomul II, 1934) indica drept primă apariție a sa folosirea într-o carte de la începutul secolului al XIX-lea: Povăţuire cătră Economia de câmp, pentru folosul şcoalelor româneşti celor din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate, Buda, 1806. Cuvîntul a fost înregistrat în primul nostru dicționar modern, Lexiconul de la Buda (1825), unde era prezentat ca provenind din latinescul gleba (care avea sensul „bulgăre de pămînt; pămînt”). Această etimologie i-a convins pe mulți, pentru că între cuvîntul latinesc și cel românesc erau mari asemănări de formă de sens, glie însemnînd „brazdă de pămînt (cu iarbă cu tot, cîtă se poate desprinde odată cu hîrlețul)” (DEX). În secolul al XIX-lea, glie a fost folosit în texte istorice și publicistice pentru a traduce latinescul gleba, mai ales în sintagma glebae adstrictio, referitoare la legarea de pămînt sau de glie a iobagilor. În Dicționarul limbii române al lui Laurian și Massim (1871), explicația etimologică a fost preluată și ilustrată de o serie de așa-zise variante care ar fi făcut trecerea de la latină la română: gleba, gleua, gliua, glia. Oricum, forma cultă recomandată de dicționar nu era glie, ci chiar glebă, definită ca „masă de pământ, bucată de pământ tăiată cu sapa sau cu aratrul” (aratru fiind termenul adaptat din latină, care ar fi trebuit să înlocuiască substantivul de origine slavă plug); tot acolo erau menționați „servii legați de glebă”.

Originea latină a lui glie a fost contestată chiar de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, de junimistul Vasile Burlă, în temeiul regularității transformărilor fonetice: pentru că grupul gl inițial din latină nu s-ar fi putut păstra ca atare în trecerea la română. Mai multe dicționare, începînd chiar cu Dicționarul limbii române – DA, au propus o altă explicație, considerînd că glie este probabil împrumutat dintr-o limbă slavă, existînd mai mulți termeni din rusă, polonă etc. cu sens apropiat („lut, pămînt lutos”). Deocamdată dicționarele generale notează, prudent, în dreptul cuvîntului, „etimologie necunoscută”.

Un proces metonimic firesc, de extindere semantică, a fost cu siguranță accelerat de asocierea presupus etimologică dintre glie și gleba: de la sensul „brazdă” s-a ajuns la mai generalul „pămînt”, de exemplu la Ion Codru-Drăgușanu, în Peregrinul transilvan (1865), unde aflăm că „amoarea patriei e legată de glie, cetăţeanul urban e cosmopolit”. În presa din secolul al XIX-lea găsim încă dovezi că glie nu era un sinonim perfect pentru pămînt, cu care doar se asocia, în discuții despre „glia pămîntului” (Telegraful român, 26 iunie 1858) și în sfaturi practice pentru îngrijirea grădinii: „punînd în unghiul de deasupra nuiele, apoi gliile și pămîntul” (Telegraful român, 4 august 1879).

Cuvîntul nu era prea des folosit pînă pe la 1900, cînd glia s-a răspîndit rapid prin intermediul literaturii sămănătoriste. Unul dintre cei care au popularizat glia ca termen poetic a fost Octavian Goga („Blînd tainele vi le desface / Din sînu-i milostiva glie”, „stăpînul gliei odrăslite”, „toată țărîna gliei dezrobite”, „închinător la glie și la soare” etc.). Frecvența cuvîntului a crescut în perioada interbelică și a persistat fără probleme în stilul tradiționalist-festivist din comunism, mai ales în sintagmele glie străbună sau glie strămoșească („dragostea pentru glia strămoşească”, Scînteia, 1.11.1977), nu fără legătură cu tema continuității. Poezia omagială adresată Conducătorului conținea adesea metafora gliei românești: „Din dragoste de ţară s-a născut / Cum din iubire se naşte numai cîntecul de dor. / El are rădăcini de flacără şi de nemurire / În glia românească şi-n popor” („Odă fundamentală“, în Flacăra, 26 ianuarie 1978).

După 1989, glia exploatată excesiv dispare dintre metaforele poetice și rezistă mai ales în interpretările ironice ale legării de glie. Actualizarea apare în situații diferite: în legătură cu o decizie de a nu mai permite cuiva să fie angajat la mai multe universități („E o legare de glie a profesorilor”, Opinia studențească, 2001), cu o lege care oferă burse în schimbul profesării în mediul rural („a beneficiat în facultate de bursă ministerială supranumită «cu legare de glie»“, Ziarul de Iași, 2004), cu o stimulare a turismului intern („vrea să lege turiştii români de glie”, Jurnalul național, 2011).

Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).