.jpg)
La „Creangă“, vechiul meu liceu, toate erau la locurile lor. Prea la locurile lor, aș spune azi. Și cred că îmi dădeam seama încă de pe atunci, pe la mijloc de ani 1980.
Învățasem acolo din clasa întîi și fusesem chiar fericită. Învățasem „bine”, cum se spunea. Nu doar în sensul că luam note bune, ci și pentru că, în general, cam înțelegeam ceea ce buchiseam în cărțile de școală, chiar dacă uneori, e adevărat, moșmondeam prea mult la introducerile lor. La „Creangă“ am învățat să învăț sistematic și nu ca un papagal. Și am reușit să-mi fac prieteni, să trăiesc într-o minisocietate adolescentină. Care nu era lipsită de haz sau de imaginație. Vorbeam despre cărțile pe care le citeam și cu atît mai mult despre seriale: puținele, dar cu atît mai pregnantele seriale ale epocii. Ne repartizam personajele din seriale și le reconstituiam în felul nostru adolescentin. La fel făceam și cu zînele din cărțile cu povești: le desenam, le puneam nume, ni le împărțeam.
Am trăit, cu colegii de acolo, miturile și prejudecățile epocii, precum și primele suspine aproape amoroase. Printre mituri se numărau pasiunile pentru Disney, apoi pentru ABBA, formație pe care o și reconstituiserăm într-o tabără, pe o scenă din pădure (din nefericire, eu nu aveam voce și nu puteam întrupa nici unul dintre personajele principale, dar am fost mulțumită și cu un rol de groupie, de fundal).
Printre prejudecățile despre care, de altfel, am mai scris erau alcătuirea caselor colegilor mei, care nu semănau cu a mea: aveau, în majoritate, sufragerie cu vitrină și covor persan. Pe care ai mei nu o aveau și nu o apreciau. Și eu, în loc să mă bucur și să realizez că am noroc, admiram mobila lucioasă, cu oglinda pseudo-venețiană și bufetul cu bibelouri din apartamentele colegilor mei, și eram supărată că nu posedam și eu unele așijderea.
De asemenea, majoritatea mamelor celor din clasă erau gospodine, ceea ce se simțea nu doar în șnițelele pe care acestea le puneau în sandviciurile odraslelor lor în excursii, ci chiar în modul în care arătau. Aveau un look respectabil, aș putea spune, zîmbind hîtru, astăzi. Look-ul feminin și nu prea al epocii: mai rubiconde la trup și cu permanentul clasic pe cap, îmbrăcate în rochii de lungimi și lățimi potrivite. Pe cînd mama era cam opusul tuturor acestora: feminină și zveltă și fără să „emane” nimic casnic. (Deși avea și ea feluri de mîncare pe care le gătea, precum supa de roșii, șarlota de cacao, friptura la grătar cu salată.) Dar nici ea și nici casa noastră nu se încadrau în standardul epocii și al clasei noastre. Era un anumit conformism acolo pe care mi l-am dorit ani buni. Dar și împotriva căruia, într-un fel, m-am revoltat cînd am mai crescut și mi-am mai schimbat valorile, devenind cumva mai hippie. (Căci, se știe, generația noastră, a decrețeilor, am fost un soi de hippie întîrziați și reinterpreted atît cît ne-am priceput.)
Dar deodată, pe la 15-16 ani, am început să simt un soi de inadvertență cu lumea din „Creangă“. Poate și pentru că nu-mi mai plăcea matematica și nu prea mai țineam pasul cu ea. Îmi doream alte lucruri, mai creative și mai cu imaginație, pe care nu le regăseam în felul în care se făceau lucrurile acolo. Începusem, semiconștient, să caut ceva pe care acolo nu-l aflam. Un fel de scînteie jucăușă, care să mă uimească și, în același timp, să mă provoace. Să mă provoace să caut mai departe, să învăț, așa cum îmi doream, la granița dintre creativ și sistematic. Pe care-l mai întîlnisem doar în orele de latină și, mai rar, la engleză, franceză și română. Care simțeam că m-ar putea face, folosind cuvinte mari, fericită, dacă i-aș fi dat de capăt, dacă aș fi pătruns și stăpînit acel ceva, deocamdată inefabil.
Așa am început demersul transferării la Școala Centrală, „Zoia Kosmodemianskaia“ de atunci. Cu imperfecțiunile, întunecimile și ciudățeniile ei. Cu un număr mai mult decît puteam duce de fete. Dar și cu acel „inefabil” despre care voi mai scrie.
