Micile gesturi contează. (De altfel, multe dintre cele pe care le numim „mici” sînt mult mai mari, în realitate.) Micile gesturi de civilizație, empatie și chiar afecțiune interumană. Între oamenii care se întîlnesc aleatoriu, care nu au de-a face îndeaproape, dar care se „ciocnesc” în interacțiunile mici ale unei zile. De pildă, atunci cînd te duci la magazinul din colț, să cumperi ce-ți trebuie. Spui „Bună ziua!”, cînd intri. Și aștepți să ți se răspundă la fel. Nu ți se răspunde chiar întotdeauna, am observat, în ultimul timp. Uneori ți se răspunde, uneori nu. Nu se știe în funcție de ce. Dar, în orice caz, nu mai e ceva obligatoriu. Nici o regulă de politețe neapărat, nici o cutumă. Căci, se pare, realitatea (nu doar cea virtuală) poate fi așa cum ne-o creăm. Aproape nimic nu mai e bătut în cuie.
Darămite un salut. Dar ne obișnuim, într-un anumit fel și pînă la un punct, cu toate. Cînd nu mi se răspunde la salut, nu fac caz. Intru zîmbind în magazin și mă uit, deodată intens preocupată, la rafturi. Caut ceva cu aviditate și, nu știu cum se face, dar tot nu găsesc. Pînă la urmă, totuși, găsesc ceva și plonjez în rutina shopping-ului salvator.
Sîntem norocoși acum, deși nu ne mai dăm seama: putem să cumpărăm dacă nu fix ceea ce ne dorim, măcar pe undeva pe-aproape. Ne putem permite să fim particulari și răzgîiați în gusturi. Așa cum nu o puteam face pe vremea lui Ceaușescu. Cînd alimentarele erau goale. Se mai găseau în ele, la sfîrșit de ani 1980, doar creveți vietnamezi (care nu erau, de fapt, creveți) și șampanie (care nu era, de fapt, vin spumant).
Și nu puteam căuta în altă parte, așa cum logic și adorabil m-a întrebat odată copilul meu cînd era mai mic: „Dacă nu găseați ce vă trebuia într-o alimentară, de ce nu vă duceați în alta?”. A fost destul de greu să-l facem să înțeleagă că în toate era la fel. Trăiam într-o lume controlată de stat, în care nu exista economie privată. Sigur, doar underground și se numea bișniță. Și cu varianta cooperației, care era tot de stat, dar într-un regim mai liber, să zicem.
Da, te puteai duce de la o alimentară la alta urmărind „ce se mai dă”. Urmărind, de fapt, cozile. Puteai alerga bezmetic și, totuși, clar orientat de la o alimentară la alta, ca să-ți pui sacoșa cît mai în față, sperînd să „prinzi” ceva. Uneori făceai asta înainte să răsară soarele, chiar în bezna neagră de pe la 3 dimineața. Ca să prinzi un loc cît mai în față pe celebrele liste care se făceau. Ca să poți fi, la un moment dat, schimbat de către cineva din familie. Lăsai scăunelul și sacoșa și-ți puteai vedea de treabă.
Astăzi, repet, din fericire, am scăpat de plaga asta. De plaga comerțului controlat de stat, care făcea din noi cățelușii săi dresați după cum li se arunca osul. E blamat consumismul. Sigur, în excesele lui nu e plăcut la vedere. Dar, pînă la excese, ne asigură toate cele de care avem nevoie.
Pînă și aici, intrarea în UE ne-a schimbat perspectiva. S-au plîns unii și alții cu zgomot că ne sînt băgate pe gît produse din alte țări europene. Nu ne sînt băgate pe gît. Avem, din fericire, libertatea și mai ales posibilitatea să alegem. Ceea ce, pentru cei care au trăit și glorioasele vremuri ale naționalizării comuniste și ale mizeriei ei, e mare lucru. Avem posibilitatea să ne răsfățăm. Să avem capricii și idiosincrazii. Să ne luăm înghețată cu cookies sau Oreo dacă așa vrem. Cappuccino cu vanilie și cremă de whiskey. Humus cu busuioc sau cu ardei. Lapte de vacă sau din migdale, ovăz ori cocos. Carne adevărată sau pentru vegetarieni. Pînă și libertatea consumului vine la pachet cu o societate democratică. În adevăratul sens al cuvîntului. Nu în cel revers, care tinde să fie folosit acum.
Avem pînă și libertatea de a răspunde la lipsa de răspuns la salut așa cum ne dorim fiecare: chiar cu un zîmbet și cu bunăvoință. Într-un mod să-i zicem hotărît pozitiv. Sîntem liberi să alegem Binele. Cu bucurie și responsabilitate.
.jpg)
