
Textul de mai jos a fost scris și publicat în 1997. Îl reiau, constatînd că la noi (poate și la alții?) „actualitatea” are o sumedenie de componente atemporale, care ne supără cînd semnalează un anumit imobilism istoric (instalat în „firea” noastră), dar care ne pot și încuraja, cînd dovedesc că ceea ce trăim uneori, ca „noutate” greu de dus, ni s-a mai întîmplat, chiar dacă în contexte diferite. „Austeritate” sub comunism, și iar austeritate pentru a reforma austeritatea comunistă, și din nou austeritate pentru a trece pragul unor decizii aspre, dar inevitabile, dacă vrem să ne punem pe picioare în noua ordine liberală. Orice „noutate” e repetabilă...
Va rezista sau nu populaţia ţării la regimul de austeritate pe care îl impune reforma? Aceasta e marea întrebare a momentului. De răspunsul ei depinde nu doar o realitate statistică sau politică, ci, probabil, croiala viitoare a destinului nostru naţional. Vom rezista?
După ce vreme de cincizeci de ani, sub regim comunist, am acceptat o indigenţă crescîndă, fără nici o perspectivă de ameliorare, vom fi oare în stare să ne asumăm doi-trei ani de asceză drastică, cu perspectiva ieşirii la liman? După ce am acceptat, de frică, mizerii şi umilinţe infinite, vom reuşi oare să îndurăm, de bunăvoie, un episod de strîmtoare terapeutică? După ce ne-am complăcut, decenii întregi, să scandăm la comandă lozinci mincinoase despre belşug, vom suporta să ni se strige în faţă un adevăr neîndurător despre sărăcie? După ce am consimţit ca cei mai buni dintre noi să fie tîrîţi în puşcării, vom reuşi oare să traversăm onorabil „puşcăria“ aiuritoare a libertăţilor de curînd cîştigate, fără să le compromitem prin nerăbdare şi frivolitate? Ani de-a rîndul am defilat triumfal, dinaintea unor tribune încărcate de lepre şi impostori. Ne vom grăbi, acum, să ieşim în stradă, pentru a ne afişa revendicările dinaintea unui guvern care, ales de noi înşine, ne imploră solidaritatea? Am mîncat, cuminţi, salam cu soia, nedorindu-ne altceva decît o mediocră supravieţuire.
Acum, cînd problema este să ne salvăm, să plătim un preţ aspru pentru a ne asigura un orizont de prosperitate în sfîrşit plauzibil, ne vom grăbi să etalăm exigenţe alimentare de neamînat? Ne-am lăsat manevraţi de adevărate monumente de incompetenţă şi cruzime, am stat cu creştetul plecat sub tot soiul de măneşti, dăscăleşti sau verdeţi. Vom opune băţos, politicienilor de azi o tîrzie, insomniacă intransigenţă? Am fost înregimentaţi, sub guverne asfixiante, în ridicole organizaţii de sindicat: plăteam cotizaţie, participam la o şedinţă în plus şi primeam, o dată pe an, bilete de tratament „confort trei“. Nu e în acelaşi timp prea devreme şi prea tîrziu să valorificăm, în sfîrșit, forţa insurecţională a sindicatelor? Nu e nedrept să devenim militanţi sub un regim legitim, după ce ne-am lăsat batjocoriţi, atîta amar de vreme, de arbitrarul unui regim dictatorial?
Evident, „normalizarea“ de după 1989 include tocmai dreptul de a protesta, de a amenda Puterea, de a proclama o omenească dorinţă de bunăstare. Și nu e cazul să compensăm, azi, paralizia pre-revoluţionară printr-un exces de permisivitate, adică prin apatie politică. Trebuie să înţelegem însă că o reformă eficientă are nevoie și de consimţămîntul, nu doar de împotrivirea noastră. Ca să primim, avem, mai întîi, ceva de dat. Iar dacă ni se cere să trăim, un timp, greu, să o facem cu aceeaşi graţie cu care au murit, în decembrie ’89, întemeietorii şansei noastre de-acum. Ei au acceptat să dea fără să mai primească. Să nu tulburăm pacea sufletelor lor adormite cu micile noastre accese de indispoziţie.
