Marea întrebare

Textul de mai jos a fost scris și publicat în 1997. Îl reiau, constatînd că la noi (poate și la alții?) „actualitatea” are o sumedenie de componente atemporale, care ne supără cînd semnalează un anumit imobilism istoric (instalat în „firea” noastră), dar care ne pot și încuraja, cînd dovedesc că ceea ce trăim uneori, ca „noutate” greu de dus, ni s-a mai întîmplat, chiar dacă în contexte diferite. „Austeritate” sub comunism, și iar austeritate pentru a reforma austeritatea comunistă, și din nou austeritate pentru a trece pragul unor decizii aspre, dar inevitabile, dacă vrem să ne punem pe picioare în noua ordine liberală. Orice „noutate” e repetabilă...

Va re­zis­ta sau nu po­pu­la­ţia ţă­rii la re­gi­mul de aus­te­ri­ta­te pe care îl im­pu­ne reforma? Aceas­ta e ma­rea în­­tre­ba­re a mo­men­tu­lui. De răs­pun­sul ei de­pin­de nu doar o re­a­li­ta­te sta­tis­ti­că sau po­li­ti­că, ci, pro­ba­bil, cro­ia­la vi­i­toa­re a des­ti­nu­lui nos­tru na­ţio­nal. Vom re­zista?

După ce vre­me de cincizeci de ani, sub re­gim co­munist, am ac­cep­tat o in­di­gen­ţă cres­cîn­dă, fără nici o per­spec­ti­vă de ame­lio­ra­re, vom fi oare în sta­re să ne asu­măm doi-trei ani de as­ce­ză drastică, cu per­specti­­va ie­şi­rii la li­man? După ce am ac­cep­tat, de fri­că, mi­ze­­­rii şi umi­lin­ţe infinite, vom re­uşi oare să îndu­răm, de bună­voie, un epi­sod de strîm­toa­re te­ra­pe­u­ti­că? După ce ne-am com­plă­cut, de­ce­nii în­tregi, să scan­dăm la co­man­dă lo­zinci min­ci­noa­se de­spre bel­şug, vom su­porta să ni se stri­ge în faţă un ade­văr neîn­du­ră­tor de­spre să­ră­cie? După ce am con­sim­ţit ca cei mai buni din­tre noi să fie tî­rîţi în puş­că­rii, vom re­uşi oare să tra­ver­săm ono­rabil „puş­că­ria“ aiuritoa­re a li­ber­tă­ţi­lor de curînd cîşti­gate, fără să le com­pro­mi­tem prin ne­răb­da­re şi fri­­vo­­li­ta­te? Ani de-a rîn­dul am de­fi­lat trium­fal, di­nain­tea unor tri­bu­ne în­căr­ca­te de le­pre şi im­pos­tori. Ne vom grăbi, acum, să ie­şim în stra­dă, pen­tru a ne afi­şa reven­di­că­ri­le di­nain­tea unui gu­vern care, ales de noi în­şine, ne im­plo­ră so­li­da­ri­ta­tea? Am mîn­cat, cu­minţi, sa­lam cu soia, ne­do­rin­du-ne altce­va de­cît o mediocră supravie­ţui­re.

Acum, cînd pro­ble­ma este să ne sal­văm, să plă­tim un preţ as­pru pen­tru a ne asigura un ori­zont de pros­pe­ri­ta­te în sfîr­şit pla­u­zi­bil, ne vom grăbi să eta­lăm exi­gen­ţe alimenta­re de nea­mî­nat? Ne-am lă­sat ma­ne­vraţi de ade­vă­ra­te mo­nu­men­te de in­com­pe­tenţă şi cru­zi­me, am stat cu creş­te­tul ple­cat sub tot soiul de mă­neşti, dăs­că­leşti sau ver­deţi. Vom opu­ne bă­ţos, politicienilor de azi o tîr­zie, insom­nia­că in­tran­si­gen­ţă? Am fost în­re­gi­men­taţi, sub gu­ver­ne asfixian­te, în ridi­cole or­ga­ni­za­ţii de sin­di­cat: plă­team co­ti­za­ţie, par­tici­pam la o şe­din­ţă în plus şi pri­meam, o dată pe an, bi­le­te de tra­ta­ment „con­fort trei“. Nu e în ace­laşi timp prea de­vre­me şi prea tîr­ziu să va­lo­ri­fi­căm, în sfîrșit, for­ţa in­­su­rec­ţio­nală a sin­di­ca­te­lor? Nu e ne­drept să de­ve­nim mi­li­tanţi sub un re­gim le­gi­tim, după ce ne-am lă­sat bat­­jo­co­riţi, atîta amar de vre­me, de ar­bi­tra­rul unui re­gim dic­tato­rial?

Evi­dent, „nor­ma­li­za­rea“ de după 1989 in­clu­de toc­mai drep­tul de a protesta, de a amen­da Pu­te­rea, de a pro­cla­ma o ome­neas­că do­rin­ţă de bu­năs­ta­re. Și nu e cazul să com­pen­săm, azi, pa­ra­li­zia pre-re­vo­lu­ţio­na­ră prin­tr-un ex­ces de per­mi­si­vi­ta­te, adi­că prin apa­tie po­li­tică. Tre­buie să în­ţe­le­gem însă că o re­for­mă efi­cientă are ne­vo­ie și de con­sim­ţă­mîn­tul, nu doar de îm­po­tri­vi­rea noastră. Ca să pri­mim, avem, mai în­tîi, ceva de dat. Iar dacă ni se cere să trăim, un timp, greu, să o fa­cem cu ace­eaşi gra­ţie cu care au mu­rit, în de­cem­brie ’89, întemeietorii şan­sei noas­tre de-a­cum. Ei au accep­tat să dea fără să mai pri­meas­că. Să nu tulburăm pa­cea su­fle­telor lor ador­mi­te cu mi­ci­le noas­tre ac­ce­se de in­dis­po­zi­ţie.