În prima jumătate a secolului al XX-lea au fost înregistrate, sporadic, cîteva expresii care conțineau formula briciul lui Cuza. Într-o listă de cuvinte și expresii argotice cu sensul „a minți”, adunate în 1923 de la elevi de liceu din Cîmpina, apăreau verbele a se bărbieri și a se rade, precum și formula mai elaborată, cu verbul în construcție reflexivă, a se rade cu briciul lui Cuza. Un sens diferit avea expresia a rade cu briciul lui Cuza; aceasta era folosită, de exemplu, într-un roman din 1936 (Dan D. Dimiu, Eva, mătușa lui Adam) – „L-a ras cu briciul lui Cuza și festa i-o resimte punga”; din context și din alte ocurențe argotice ale verbului a rade se deduce înțelesul „a deposeda de bani”. Gh. Agavriloaei, autorul unui articol intitulat „Din argot-ul școlarilor“, publicat în 1937 în Buletinul Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, menționa expresia a se bărbieri cu briciul lui Cuza, al cărei sens ar fi fost „a exagera foarte mult”. O găsim, de exemplu, în revista umoristică Veselia (în 1924): „sînt om de treabă şi nu vroi să mă bărbieresc faţă de dv. cu briciul lui Cuza”. Expresiile citate nu par totuși să fi avut o circulație foarte intensă; nu au fost consemnate în dicționare și nici nu s-au păstrat pînă azi în uzul oral. Foarte probabil, forma lor complexă era rezultatul unei amplificări glumețe, care adăuga unor verbe cu utilizări metaforice deja fixate în registrul colocvial-argotic (a bărbieri, a rade) o sintagmă cunoscută din viața cotidiană și din comerțul de oarecare notorietate (briciul lui Cuza). Verbele a se bărbieri și a se rade aveau sensurile „a spune minciuni”; „a se lăuda în mod exagerat”; „a vorbi mult şi fără substanţă”, iar a rade (tranzitiv) putea însemna pe atunci, ca și astăzi, „a desființa, a distruge”, „a jefui, a lăsa fără bani” etc.
Se pare că adaosul instrumental și onomastic provine din denumirea unei celebre frizerii bucureștene de la sfîrșitul secolului al XIX-lea: La briciul lui Cuza. Despre prăvălia respectivă – „salon de ras, tuns și frezat” – se vorbea pe larg într-un articol din revista Familia din 1894: „trecînd pe dinaintea localului, privirile-ţi sînt atrase de un brici gigantic, atîrnat deasupra uşei, peste o tăblie care purta cuvintele cunoscutei firme”. Frizeria se afla la parterul Hotelului Union, pe strada Academiei, la numărul 19, patronul fiind Marin Ionescu, un admirator al domnitorului Cuza. Informații despre frizerie se pot găsi în numeroasele reclame apărute în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea în ziarele vremii, dar mai ales în capitolul pe care i-l consacră Dan Roșca în Amintirile Bucureștilor. Bărbieri, frizeri, coafori (Editura Vremea, 2023). Numele firmei a avut succes și a fost preluat de alte frizerii din București și din provincie: „E într-adevăr ceva curios. Fiecare oraş de provincie crede de a sa datorie să aibă un bărbier cu firma «la briciul lui Cuza«” (Adevărul, 1903). Peste cîteva decenii, un reportaj din New York constata prezența denumirii chiar în America: „Şi, din ce în ce mai impresionat, citeşti, în ortografia noastră, cu litere de-o şchioapă, firme ca: «La briciul lui Cuza», «La mielul alb», «La ursul din pădure»” (Presa, 1923). Treptat, denumirea devenise un fel de nume generic pentru o frizerie din trecut, evocînd o lume naivă, ușor ridicolă, în contrast cu modernitatea saloanelor noi: „De la Briciul lui Cuza... la Studiourile de artă” (Gazeta, 1938). În romanul lui Ion Minulescu Bărbierul regelui Midas (1931), un personaj evoca expunerea într-un muzeu a unui presupus brici al lui Cuza – evident, un fals.
Dicționarele curente nu înregistrează sensul argotic al verbului a se bărbieri, dar acesta a fost discutat de Gh. Agavriloaei în articolul citat și este ilustrat de proza interbelică – „Nici nemții – zice ’mnealui –, nici englezii n-au asemenea cîini. Da’ eu cred că se cam bărbierește...” (I. Peltz, Actele vorbește, 1935); „Mă Mişule, eu zic că te bărbiereşti” (Victor Papilian, Coana Truda și Nuvele bărbierești, ediție din 1988); „Fără îndoială că m‑aş «bărbieri» spunînd că eu... aş putea servi cu trupul meu drept ax globului pămîntesc” (ibid.) – și chiar în anii de după război: „Iar se bărbiereşte Gheorghe, rîse unul” (Eugen Barbu, Groapa, 1957). Sensul a fost consemnat în glosarele și dicționarele de argou apărute după 1989: de Traian Tandin în 1993, de George Volceanov în 1998. Și substantivul bărbier căpătase sensul figurat de „ins palavragiu, lăudăros, mincinos”: „Ce ne facem cu bărbierii care ne bărbieresc la Cameră?” (Dimineața, 1921); „Sunt, coane, nişte oameni care te sperie, nu alta. Ce bărbieri!” (Victor Papilian, volumul citat).
Sintagma briciul lui Cuza a intrat în uitare destul de repede, probabil și pentru că briciul nu mai reprezenta instrumentul de bază a raderii, iar în timpul regimului comunist saloanele de specialitate nu mai purtau decît denumirea uniformă Frizerie. Cuvîntul barbă a păstrat totuși, în limbajul colocvial-argotic, sensul „minciună” – ceea ce merită însă o discuție aparte.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
