Am crezut mereu că prima condiție a unei guvernări corecte este stabilirea directă a relației dintre bunăstarea statului și bunăstarea poporului. Mai precis: cînd bugetul țării e deficitar sau excedentar, e normal ca poporul să simtă asta direct, cînd bugetul țării se îmbunătățește sau se înrăutățește, e normal ca cetățeanul să simtă exact asta. Așa cum e anormal ca poporul să prospere pe socoteala statului (ceea ce înțeleg că s-a întîmplat pînă la finalul lui 2024, deși nu sînt foarte sigur, dar percepția mea nu valorează nimic în raport cu cifrele experților), e anormal ca statul să prospere pe socoteala poporului sau măcar să își regleze balanța bugetară pe socoteala bugetului cetățeanului. Dacă tot cerem o solidaritate între stat și cetățean, ce-ar fi să se simtă de-adevăratelea?
Acest gînd m-a făcut să întreb, acum cîteva săptămîni, într-unul din acele grupuri virtuale: „Știe cineva să-mi explice de ce ar trebui să fiu bucuros că veniturile la bugetul statului cresc cînd veniturile în bugetul meu scad (fie și doar ca putere de cumpărare)? Întreb mai ales pe susținătorii politicilor de echilibrare bugetară ale acestui guvern. Ei par foarte încîntați cînd se mai anunță cîte o creștere la bugetul statului. Deși înțeleg că e bine, eu sînt tot mai trist. Ajung la bancul acela din comunism: dacă la noi e atit de bine și la ei e atît de rău, atunci cum se face că la noi e atît de rău și la ei atît de bine? Adaptat azi: dacă e din ce în ce mai bine, cum se face că e din ce în ce mai rău?”.
Am primit fel de fel de răspunsuri, unele mai inteligente decît altele. Unii mi-au spus că putea să fie și mai rău. Au dreptate. De altfel, acesta e răspunsul reflex românesc cînd te vaiți de ceva: vezi că poate să fie și mai rău. Alții mi-au spus că nu se putea să fie mai bine. Poate că așa e. Dar au fost și dintre cei care au încercat să mă convingă că greșesc principial punînd această întrebare. Din această categorie, cei mai mulți au încercat să mă convingă că nu am dreptate și că, de fapt, veniturile mele nu au scăzut, ci s-a produs un fel de ajustare la o realitate pe care am ignorat-o pentru că trecutele guverne m-au orbit, mi-au vîndut ceva ce statul nu-și permitea și acum plătesc, usturător, acel exces. În fine, au existat și unii care au încercat chiar să mă apese cu o culpă: cînd trecutele guverne măreau pensii și salarii nu ziceam nimic, m-am bucurat de aberațiile lor economice, așa că acum să fac bine să îndur în tăcere tăierile pentru că nu am protestat la măriri. Cum nu sînt nici pensionar și nici nu încasez vreun salariu de la vreun buget public, nu prea înțeleg cum m-am bucurat, dar chiar și așa, dacă tot am zis mai sus că mi se pare importantă solidaritatea, să spunem că mă solidarizez cu bugetarii și recunosc că, nefiind bugetar, nu am protestat cînd au crescut salariile și pensiile acestora. Știu că sună un pic absurd ce spun, dar solid.
Am ținut să redau acest episod de „rețea social media” și aici pentru a vă arăta cît de diferit gîndim cînd ne confruntăm, toți, cu aceeași problema. Pot înțelege diferențele de viziuni, chiar dacă nu pot înțelege unele dintre acestea. De pildă, nu pot înțelege entuziasmul suprimării, apologia sărăcirii și nici mîndria de a fi tăiat. Înțeleg pe deplin nevoia de luciditate și chiar o anumită doză de stoicism – în fond, vremurile sînt cum sînt și trebuie suportate. Dar una e să înțelegi, lucid, prin ce trecem și alta e să aplauzi frenetic și să te transformi într-un fel de activist al austerității. Crizele aduc austeritate, bineînțeles, dar nu e cazul să aducă și sinucideri jubilatorii. Mai ales cînd era de așteptat o reformă și ai primit doar o corecție financiară severă. Ceea ce trebuia să fie o reformă profundă a devenit o cosmetizare a Excel-urilor de țară ca să ne mai putem împrumuta încă. E o mare distanță între ceea ce trebuia să fie și ceea ce este, așa că nu-i înțeleg deloc pe cei care, din public, neangajați în vreo tabără sau alta, aplaudă acest guvern.
După nouă luni de guvernare, este clar pentru toată lumea că ceea ce dl Bolojan numește „reformă” este, de fapt, un efort legislativ de reducere a cheltuielilor statului și de creștere a veniturilor prin mijloace administrative. Dl Bolojan și guvernul domniei-sale nu caută să așeze temeiuri serioase și stabile pentru securitatea economică și socială a românilor. De pildă, ponderea cheltuielilor de personal în costul efectiv al serviciilor publice este, la noi, cu totul exagerată. Orientarea bugetului spre servicii și nu spre salarii și sporuri, asociată unei revizuiri serioase a sistemului de achiziții publice – aici e inima dragonului risipei! – ar semăna a reformă. Tăierea din pix a schemelor de personal, și atît, nu prea seamănă a reformă. Atîta timp cît bugetul public va continua să plătească mult pentru achiziții de proastă calitate nu vom merge prea departe. De la costul exorbitant al kilometrului de autostradă care trebuie reparat capital la un an după darea în folosință la aparatul chinezesc de aer condiționat din primăria cutare pentru care s-au plătit 4.000 de euro, și de la miliardele date de stat pe „digitalizarea” care mai mult nu merge decît merge la susținerea falimentelor companiilor de stat prin subvenții și a companiilor private prietene prin șmecherii cu credite neperformante Eximbank sau eșalonări la ANAF, risipa banului (cu iz penal sau nu) se poate repede vedea.
Știu că intervenția în asemenea situații este dificilă, pentru că beneficiarii acestei risipe stau la masa Guvernului sau în spatele ei sau sub ea, unii dintre ei fiind chiar cei care o mențin cu propriile spinări și, de s-ar ridica ei, s-ar răsturna masa Guvernului. Dar dl Bolojan trebuie să înțeleagă că o reformă a cheltuielilor publice nu se poate face fără înfruntarea acestor rețele. În plus – asta, cred, dl Bolojan știe deja –, reforma cheltuielilor publice este doar o parte a reformei administrației. Să mai spun că toate posturile tăiate acum în administrații se pot și se vor reînființa imediat după ce dl Bolojan va pleca de la Palatul Victoria? Cu tot cu PNL la guvernare se vor reînființa aceste posturi, poate și unele în plus.
Mi se mai spune că problema guvernării este prezența PSD în coaliție. Eu, sincer, nu văd mari diferențe între PSD și PNL. Faptul că liderii PSD îl insultă tot mai grav pe liderul PNL nu mă duce deloc la concluzia că PNL e reformist și bun, iar PSD e antireformist și rău.
