În 2005, Summit-ul Mondial al Națiunilor Unite, la care au participat peste 170 de șefi de stat și de guvern, a formulat un angajament politic menit să prevină genocidul, crimele de război, epurările etnice și crimele împotriva umanității. Dar s-a deschis oare, prin sancționarea principiului „Responsabilitatea de a proteja” sau R2P (Responsibility to Protect), și o bază legală pentru războiul SUA-Israel împotriva Iranului?
Conform R2P, toate statele sînt responsabile pentru protejarea populației împotriva atrocităților și crimelor în masă. Responsabilitatea revine în primul rînd guvernelor, care trebuie să-și protejeze propriii cetățeni. Dacă însă acestea sînt incapabile să facă acest lucru sau încurajează ori comit ele însele astfel de crime, R2P obligă alte state să prevină astfel de atrocități, în anumite condiții prestabilite.
Decizia de a susține R2P își are originea în genocidul din Rwanda din 1994, cînd elemente extremiste ale populației majoritare Hutu au încercat să elimine populația minoritară Tutsi și pe etnicii Hutu moderați, care se opuneau masacrului. În urma acestor evenimente, Kofi A. Annan, care a devenit ulterior secretar general al ONU, a pus următoarea întrebare: în perioada care a precedat genocidul, ar fi trebuit oare o coaliție de state dispuse și capabile să îl prevină să rămînă pasivă doar pentru că nu avea autorizarea Consiliului de Securitate?
Un eseu recent publicat în The New York Times încearcă să facă legătura între R2P și războiul actual împotriva Iranului. Autorul sugerează că ne confruntăm cu o alegere dificilă: fie răspundem afirmativ la întrebarea lui Annan și spunem că, da, coaliția sa ipotetică ar fi trebuit să stea cu mîinile în sîn, în timp ce 800.000 de Tutsi erau masacrați, fie spunem că ar fi trebuit să acționeze – și, implicit, să acceptăm ceea ce fac SUA și Israelul împotriva Iranului. Dar nu aceasta e alegerea cu care ne confruntăm.
Desigur, s-ar putea argumenta că masacrarea protestatarilor de către Guvernul iranian din ianuarie – estimările Amnesty International situează numărul morților între 5.000 și 20.000 sau mai mult (pînă și răposatul ayatollah Ali Khamenei a recunoscut un număr de morți de ordinul „miilor”) – ar fi trebuit să determine o reacție internațională fermă. Dar administrația președintelui Donald Trump nu a încercat să justifice atacurile SUA-Israel asupra Iranului prin invocarea protecției drepturilor omului, a prevenirii atrocităților sau chiar a dreptului internațional.
În schimb, pretinsele justificări ale administrației pentru acțiunile sale – oricît de inconsistente și schimbătoare ar fi – s-au axat pe ideea de autoapărare. În diverse momente, oficialii americani s-au referit la amenințări, la descurajare și obiective strategice. O parte din retorică a vizat schimbarea regimului.
Ideea că principiul R2P a oferit întrucîtva o „justificare intelectuală” pentru atacarea de către SUA și Israel a Iranului se bazează pe o neînțelegere a R2P. În esență, R2P nu este o doctrină privind protecția generală a cetățenilor sau a drepturilor omului. R2P nu vizează varii preocupări umanitare, ci, în mod explicit, protecția populațiilor împotriva celor patru crime specifice menționate la începutul articolului – forme de violență strigătoare la cer, pasibile de pedeapsă în conformitate cu dreptul internațional. R2P nu creează noi excepții de la dreptul internațional, ci se bazează pe obligațiile legale existente, inclusiv pe obligația de prevenire și pedepsire prevăzută de Convenția privind genocidul.
A susține că R2P a creat un punct mort pe care liderii politici îl pot exploata pentru a justifica invadarea altor state înseamnă a omite un element esențial al normei. Gareth Evans, fostul ministru de Externe australian care a jucat, în calitate de copreședinte al Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate Statală (CIIS), un rol-cheie în dezvoltarea R2P a insistat mereu că trebuie îndeplinite anumite criterii de precauție înainte ca utilizarea forței să poată fi justificată.
Aceste criterii includ gravitatea prejudiciului, buna intenție, extrema urgență, proporționalitatea și, esențial, necesitatea ca beneficiile intervenției să depășească inconvenientele. Evident, pentru ca beneficiile să depășească inconvenientele, e nevoie de perspective solide de reușită.
Argumentul potrivit căruia R2P creează un mediu permisiv pentru intervenție ar fi sunat, poate, rezonabil imediat după intervenția din Libia în 2011. Dar situația s-a schimbat mult de atunci. Într-o perioadă în care crimele atroce continuă să aibă loc – din Gaza în Sudan și pînă în Myanmar –, principala provocare cu care se confruntă comunitatea internațională nu este un exces intervenționist justificat de R2P, ci eșecul persistent de a declanșa acțiuni colective pentru protejarea populației de cele mai grave crime prevăzute de dreptul internațional.
R2P nu a creat o lacună în dreptul internațional. Dimpotrivă, a fost concepută pentru a asigura reținere militară, legitimitate și responsabilitate atunci cînd comunitatea internațională se confruntă cu crime atroce în masă. Cînd Summit-ul Mondial al ONU a adoptat R2P, a făcut-o cu condiția explicită ca orice acțiune militară întreprinsă pentru a proteja populațiile de aceste crime să se desfășoare sub auspiciile Consiliului de Securitate al ONU și în conformitate cu Carta ONU.
Problema, astăzi, e că statele au reacționat prea des în mod selectiv la încălcările dreptului internațional – condamnînd unele acte, dar păstrînd tăcerea atunci cînd partenerii sau aliații lor sînt implicați în comportamente similare. Această inconsecvență riscă să creeze o atmosferă de permisivitate în care acțiunile ilegale sînt mai degrabă tolerate decît combătute. Este nevoie de un angajament mai serios (pornind de la nivelul Consiliului de Securitate) față de cadrul R2P – și față de realitățile politice dificile care continuă să împiedice comunitatea internațională să-și îndeplinească responsabilitățile pe care deja și le-a asumat.
Peter Singer este profesor emerit de Bioetică la Universitatea Princeton și profesor invitat de Etică medicală la Centrul de Etică Biomedicală al Universității Naționale din Singapore. Printre cărțile sale se numără Practical Ethics (Cambridge University Press, 2011), The Life You Can Save (Random House, 2009) și Ethics in the Real World (Princeton University Press, 2016). Savita Pawnday este director executiv al Global Center for the Responsibility to Protect din cadrul Institutului Ralph Bunche pentru Studii Internaționale de pe lîngă Centrul de Studii Postuniversitare al City University din New York.
Copyright: Project Syndicate, 2026
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
