Circula zilele trecute pe Facebook o glumă cu un profesor de matematică sfătuit de instalatorul care i-a luat cîteva sute de lei pentru o muncă de zece minute să aplice și el la firma unde e angajat. Dar să declare că nu are decît opt clase, pentru că altfel ar fi considerat supracalificat și nu ar fi angajat. Zis și făcut, omul este angajat, dar ulterior, după cîțiva ani, toți instalatorii sînt trimiși de șef să-și completeze studiile la seral. Omul participă la cursuri, iar la ora de matematică iese la tablă și pentru o sarcină oarecum simplă umple tabla de calcule, dar cum nu îi iese chiar ce trebuia, colegii din bănci îi șoptesc cum să corecteze. De fapt, toți instalatorii erau foști profesori de matematică.
Mi-am adus aminte citind gluma aceasta de o pățanie recentă. Un instalator a venit și la mine să monteze ceva aparate. Pentru că nu mă pricep, dar îmi dau cu părerea, desigur, la un moment dat l-am întrebat dacă nu ar fi trebuit să facă mai întîi altceva. Mi-a replicat țîfnos că mă grăbesc ca fata mare la măritat. Exact așa s-a exprimat. Iar apoi, mi-a ținut o teorie despre profesori: că sînt prea bine plătiți pentru munca lor, că nu sînt performanți, că nu predau ceea ce e util pentru viață etc. Am tăcut mai mult, replicile pe care le-am dat au fost sfioase și firave: nu voiam să iasă lucrarea cu probleme. Deunăzi, am citit și o intervenție a profesorului Miclea, care vorbea despre faptul că reforma învățămîntului necesită o finanțare adecvată, care însă, desigur, nu este suficientă. Dar a renunța la ea, pentru că nu e suficientă, înseamnă a bloca procesul într-o falsă dilemă. Cum se leagă gluma de experiența mea personală și de aserțiunile profesorului Miclea?
Se leagă, cred, printr-un reflex foarte răspîndit: despre școală se pronunță toată lumea cu o siguranță pe care n-ar avea-o în fața altor profesii. În materie de educație, experiența de fost elev ține loc de expertiză. Gluma de pe Facebook nu funcționează doar pentru că răstoarnă rolurile, ci pentru că atinge o realitate incomodă: aproape toată lumea crede că poate face școala mai bine decît cei dinăuntrul ei, dar foarte puțini ar accepta, în mod simetric, ca profesorul să le explice cum să tragă țeava prin perete ori cum să schimbe un vas de expansiune. Profesorului i se cere permanent să se justifice. Să demonstreze că munca lui există, că e grea, că nu se rezumă la cele patru-cinci ore văzute din exterior, că între două sonerii nu se consumă doar o porție de lecție, ci și nervi, și tact, și intuiție, și improvizație, și o formă de uzură morală greu de măsurat.
Cînd cineva spune, cu suficiență, că profesorii nu predau ce e util pentru viață, mă întreb mereu ce înțelege prin viață. Să completezi un formular? Să schimbi o priză? Să recunoști un contract prost? Să nu te lași păcălit de o reclamă? Să formulezi o obiecție coerentă? Să deosebești între o informație și o manipulare? Să suporți frustrarea? Să ai răbdare? Să poți asculta? „Utilul” invocat atît de des se reduce, adesea, la o listă de automatisme domestice și financiare, de parcă rolul școlii ar fi să producă doar utilizatori eficienți, nu oameni capabili să judece. Or, exact aici începe necazul: o societate care cere școlii doar imediata întrebuințare a lucrurilor sfîrșește prin a nu mai înțelege la ce folosesc gîndirea, cultura generală, lectura, nuanța, reflecția. Adică instrumentele prin care viața nu este doar funcțională, ci și inteligibilă.
Școala are destule neajunsuri. Dar una e critica lucidă și alta e disprețul devenit sport național. Dacă transformi profesorul în figură comică, nu poți apoi să îl chemi să repare fibra morală a societății. Dacă vrem o școală mai bună, trebuie să acceptăm că profesorul nu e nici vinovatul de serviciu, nici prestatorul ieftin de „competențe utile”, ci una dintre puținele profesii care mai lucrează direct cu materia fragilă din care se alcătuiește lumea. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să plătim costul material și, nu în ultimul rînd, costul simbolic: respect, încredere și un minim credit acordat unei profesii pe care prea mulți o judecă fără s-o înțeleagă.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.
