Declinul orașului Manaus nu a dus la dispariția acestuia, urbea nefiind niciodată complet abandonată. În 1967, prin instituirea Zonei Libere, statul brazilian a inventat o nouă iluzie: Polo Industrial de Manaus, care includea industria de asamblare, televizoare, motociclete, frigidere, toate protejate sub umbrela unor importante scutiri fiscale. Populația a explodat numeric, periferiile s-au dezvoltat sărăcăcios și haotic, într-un sprawl urban fără precedent, ascunzînd realitatea că, de fapt, dependența primordială a orașului se mutase doar de la un monopol la altul: de la cauciuc la investițiile multinaționale scutite de impozite, model economic foarte răspîndit și astăzi în țările sărace și lipsite de perspectivă ale globului, care experimentează un postcolonialism feroce, susținut de guverne ineficiente și corupte.
Restaurat cu meticulozitate între anii 1970-1990, Teatro Amazonas și-a recăpătat splendoarea de odinioară, fiind reinaugurat în 1997 și redevenind un reper cultural al unui oraș cu populația cît a Bucureștiului, bazat pe o industrie scutită de impozite și taxe, extrem de rentabilă pentru multinaționalele care au dat năvală în număr uriaș în Manaus. Dar mai la nord, departe de muzica scenei ori de zbîrnîitul liniilor de asamblare, izolat în inima junglei și putred la toate nivelurile, complexul penitenciar Anísio Jobim, inaugurat în 1982, a devenit emblematic pentru modul în care o proastă organizare a sistemelor naționale de detenție poate cauza tulburări și conflicte soldate cu moartea rezidenților. Supraaglomerat de trei sau patru ori peste capacitate, cu mii de deținuți înghesuiți în celule improvizate, lipsiți de acces la asistență medicală, educație sau asistență juridică, COMPAJ a devenit scena unor masacre repetate, ca represalii în urma unor confruntări între facțiuni rivale ale traficului de droguri, Primeiro Comando da Capital versus Família do Norte. În ianuarie 2017, nu mai puțin de 56 de deținuți au fost uciși în doar cîteva ore, mulți decapitați, arși sau mutilați ritualic, folosindu-se arme cumpărate de deținuți de la gardieni; în 2019, alte zeci de morți au urmat în lanț, în mai multe unități de detenție din Manaus, inclusiv în COMPAJ. Aceste episoade nu au fost incidente izolate, ci manifestări ale unui sistem penitenciar care abandonase ideea de reabilitare în favoarea supraviețuirii: în închisoare, bandele controlau pavilioanele, gardienii erau corupți sau absenți sau ambele, iar statul intervenea cu forțe speciale extrem de brutale doar după masacre. Rapoartele de după evenimente au evidențiat faptul că 40% din cei uciși erau deținuți provizoriu, în așteptarea judecății...
Închisoarea din Manaus nu este doar un ansamblu de clădiri periferice cuprinse de o anarhie care ar fi putut fi evitată. Ea reflectă, într-o oglindă neagră, fragilitatea contemporană a întregului oraș, sedus, ca acum 130 de ani, de mirajul modernității, dar depinzînd de o resursă economică artificială și volatilă. Aplicînd grila de evaluare propusă de Vitruviu pentru fondarea orașelor, Manaus nu ar fi trebuit să existe, iar faptul că o face este rezultatul unei încleștări surde, obstinate, directe, dar lipsite de speranță, a idealului colonial și a sentimentului de apartenență cu entropia.
Aceeași fragilitate și lipsă de adecvare pot fi constatate și în ambițiile sportive ale orașului, materializate prin construirea stadionului de fotbal Arena da Amazônia, edificat special pentru Cupa Mondială din 2014. Proiectat de GMP Arquitetos și Grupo Stadia, inaugurat cu mare pompă, avînd o formă inspirată din geometria coșurilor tradiționale indigene și un design care promitea ventilare naturală într-un climat suprasaturat cu umiditate, acoperiș reflectorizant și sistem de reciclare a apei pluviale, abundente în sezonul ploios, arena de 44.000 de locuri a costat enorm și a fost ridicată la mii de kilometri de marile centre sportive braziliene. În ciuda calităților tehnice și estetice ale proiectului, combinația de căldură și umezeală excesivă, adesea între 80 și 95%, au făcut ca fotbaliștii să alerge au ralenti. Mulți dintre ei au povestit faptul că transpirația nu se evapora de pe corp, îngreunîndu-i literalmente și împiedicînd corpul să se răcească. Sprinturile erau epuizante, iar crampele se instalau mult mai frecvent și rapid. Unii antrenori au acuzat deschis organizatorii de condiții de joc pe care le-au numit „iresponsabile”.
În derbiul etern Anglia-Italia, meci care suscită, la fiecare desfășurare, emoții paroxistice, cîștigat de peninsulari cu 2 la 1, jucătorii au raportat dificultăți severe de respirație și epuizare prematură; în partida SUA-Portugalia, terminată la egalitate, s-a introdus pentru prima dată în istoria Cupei Mondiale o pauză de hidratare, pentru a-i ajuta pe jucători să poată alerga 45 de minute într-un climat care combina canicula și umezeala extremă.
Stadionul, gîndit pentru a include orașul în circuitul sportiv brazilian și mondial, a arătat încă o dată că grandilocvența gesturilor arhitecturale nu se poate substitui firescului, devenind, fără a-și fi propus vreodată, o pledoarie convingătoare pentru înțelegerea fragilității omului în relație cu mediul natural și antropic, și pentru alegerea înțeleaptă a amplasamentelor unei arhitecturi menite unei vieți demne a comunităților care o animă.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Credit foto închisoarea Anísio Jobim: Wikimedia Commons
