O prietenă din copilărie mi-a trimis recent o fotografie veche de (peste) o jumătate de secol, despre care nu știam nimic. Nu am avut-o niciodată în albumele personale. De aceea, am privit-o, am studiat-o mai precis, cu atenția, curiozitatea și grija unui arheolog intrat, pe neașteptate, în posesia unui artefact remarcabil. Făcută prin 1974-75, în alb-negru șters, ea înfățișează un grup de copii îngrămădiți unul în altul, pozînd cu zîmbete incerte în fața unui bloc comunist. Unul dintre puștani sînt eu. Pe lîngă amica menționată, am mai recunoscut acolo cîțiva dintre tovarășii mei de joacă din primii ani de viață. Locuiam cu toții în „blocul comunist” din spate și zîmbeam „incert”, întrucît eram disciplinați după moda vremii, care nu lăsa frîu liber bucuriei nici măcar în copilărie și nici măcar în vacanța de vară (cînd pare să fi fost realizat instantaneul). Păream niște soldați amărîți (cu „ținute” mai largi decît cele normale și inevitabil ponosite), aflați pe punctul de a pleca într-o permisie și totodată dornici cumva „să imortalizeze” trecătorul, grăbitul moment de liniște.
De fapt, dacă mă gîndesc bine, dimensiunea așa-zicînd „militară” a acelei generații (căreia îi aparțin) nu e doar o impresie, ci o realitate. Ei (noi) au (am) fost numiți „decreței”, din cauza unei dispoziții oficiale date de Nicolae Ceaușescu în 1966 (faimosul decret!), dispoziție cu valoare de lege, care interzicea avorturile și încuraja natalitatea în România. Deși probabil cei mai mulți dintre copiii născuți între 1966 și 1970 nu au constituit „rezultatele” unor „greșeli” comise de părinți, fiind doriți și planificați în interiorul unor familii stabile și active social, porecla de „decreței” a rămas valabilă pentru întreaga promoție și s-a impus atît în epoca ceaușistă, cît și în cea post-ceaușistă. Într-un anumit sens, ea ne-a fost „tatuată” pe frunte, însoțindu-ne, ferm, pretutindeni în deceniile care au trecut de atunci, aidoma unei „ștampile” identitare viu colorate.
Aspectul militar al noțiunii s-a subînțeles, la rîndul lui, în permanență. Văzut retrospectiv, „decretul” semăna cu un veritabil „ordin pe unitate”, „soldații” care urmau să-l ducă la îndeplinire, de-a lungul multor ani de luptă, fiind chiar noi, „decrețeii”, obiectul prin excelență al acelei „fatwa” emise de liderul suprem. Aerul nostru ostășesc, asumat încă din copilărie, nu trebuie așadar să surprindă. Eram numeroși, disciplinați și știam exact, de la vîrste fragede, ce însemna respectarea neabătută a unui ordin venit de foarte sus, de sus sau de mai jos. Ordinele, pentru noi, cei de la baza piramidei, se executau, nu se discutau. Pentru „decreței”, societatea comunistă ilustra, la scară mare, ideea de acasă pentru o familie cu mulți copii, la scară mică. În astfel de familii vei observa necondiționat spiritul soldățesc, sprijinit pe disciplină și rigoare. Fără el, oamenii respectivi nu pot supraviețui. Ar intra în dezorganizare, ceea ce, în cazul lor, se traduce prin haos, anarhie. Disciplina de fier e acolo regula supraviețuirii, instinctul natural de rezistență.
Asemenea unui stagiu de pregătire militară, anii noștri de formare au avut o latură „marțială”. „Aglomerarea” ne-a obligat să fim competitivi. Ca „decrețel” nu obțineai nimic fără efort maxim, fără zvîrcolire existențială. Școala noastră a reprezentat un creuzet al selecției naturale. Examenele erau teribile, pornind din gimnaziu (treapta I), mergînd prin liceu (treapta a II-a) și prin bacalaureat și ajungînd pînă la admiterea la facultate. Concurau zeci de oameni pentru un singur loc. Acel loc (cîștigat sau pierdut) făcea adesea diferența dintre „viața bună” (atît cît se putea de „bună”, desigur, într-o „societate socialistă multilateral dezvoltată”) și, ca să nu zic „moarte”, „viața rea” (atît de „rea” cît ar mai fi putut fi făcută în plus, bineînțeles, de același tip de societate). Examenele „decrețeilor” nu stabileau numai resursele sociale, în funcție de talente și abilități, ci trăgeau linia de demarcație între „oamenii realizați” și „prostime”. Aceea era frontiera dintre două lumi radical opuse, asumate de protagoniștii fiecăreia dintre ele, în mare măsură, pentru totdeauna. După Revoluție (pe care tot „decrețeii” au dus-o în spate, ca protestatari sau ca soldați în serviciu, trimiși la combat cu „teroriștii”), lucrurile nu s-au liniștit. Maturi acum, lipsiți de protecție în vremuri de „tranziție”, copiii anilor ’70 au cunoscut pauperizarea galopantă. Unii au emigrat, gustînd din pîinea amară a exilului, alții au rămas în țară, luptînd feroce pentru a integra România în lumea occidentală. Au îmbătrînit, revoltîndu-se împotriva hoțiilor de tot felul și apărînd europenitatea junei democrații. Ironic, tinerii neo-marxiști ai prezentului au început să-i denunțe drept conservatori și fasciști. Curînd, din „decreței” nu vor mai rămîne decît fotografiile în alb-negru șters, unde niște puști cu mine grave se chinuiau să schițeze zîmbete incerte.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
