În urmă cu trei decenii, România a derulat un program de privatizare în masă. A rămas în memoria românilor prin „cupoanele” pe care le-au primit, numite oficial certificate de proprietate. Prin programul de privatizare în masă, statul român a dorit să atingă două obiective: să ofere cetățenilor români, sub formă de acțiuni, o parte din capitalul întreprinderilor de stat (o compensare a cetățenilor care au lucrat în epoca socialistă la construcția obiectivelor industriale și de infrastructură) și, în același timp, să creeze instrumentele pentru a dezvolta piața de capital în România.
Programul de privatizare în masă a contribuit, fără îndoială, la dezvoltarea pieței de capital românești, dar astăzi putem vedea și alte consecințe. Una dintre ele este că s-au creat și au persistat în unele companii foarte mulți mici acționari (poate cîteva sute de mii, poate chiar un milion de persoane) care mai au doar cîteva acțiuni, care valorează cîteva zeci de lei. În sine, prezența micilor acționari este benefică pentru o companie listată la bursă. Ei oferă un tip de dinamism al tranzacțiilor pe piață, doar că, în cazul în care micii acționari sînt complet dezinteresați de participația deținută, pot deveni o problemă și nu o soluție pentru companie.
Prin mecanismele de alocare de acțiuni sau prin majorări de capital, unii dintre acționari pot dobîndi și ceea ce se numesc fracții de acțiuni, adică nu doar un număr întreg de acțiuni, ci și părți dintr-un titlu de valoare. Trebuie spus că mulți dintre micii acționari au avut în ultimii ani o atitudine pasivă, în sensul că, de exemplu, nu și-au încasat nici măcar dividendele alocate și plătite de companii. Sumele cuvenite erau mici, în conformitate cu deținerile pe care le au micii acționari în firme. Acest lucru, adică atitudinea pasivă, poate fi de înțeles în măsura în care participațiile la companii erau de valoare redusă, iar dividendele la fel.
Micii acționari mai aduc o problemă pentru companiile la care sînt proprietari. Este vorba despre fracțiile de acțiuni pe care aceștia le pot deține ca urmare a aplicării algoritmului specific de consolidare. Adică este vorba despre proprietatea cu virgulă. Companiile aflate în această situație, care au mulți acționari cu titluri puține și cu fracții de acțiuni, vor să treacă la o consolidare a valorii nominale. Un demers de care este nevoie, pentru că aduce o coagulare a acționariatului și, în același timp, o consolidare a acționarilor cu adevărat interesați de dezvoltarea companiei. Prin consolidare, micii acționari sînt puși în fața a două decizii: fie cumpără acțiuni și rămîn proprietari, fie își vînd participațiile. Numai că, pînă în urmă cu cîteva luni, consolidarea valorii nominale a acțiunilor era practic imposibil de făcut. Motivul? Pasivitatea micilor acționari, care, pe modelul dividendelor, uită, pur și simplu, să își încaseze banii plătiți de companie în contul fracțiilor deținute. Sumele sînt mici, cîteva zeci de lei, și de aceea micii acționari nu sînt interesați să își ia banii. Din această cauză, procesul de consolidare a valorii nominale și implicit a acționariatului unei companii se blochează.
La sfîrșitul anului trecut s-a găsit o soluție legală care să împace și dorința companiilor de consolidare a acționariatului și interesul micilor proprietari, și anume sumele datorate de companie către micii acționari din răscumpărarea fracțiilor de acțiuni să devină prescriptibile.
Adică, dacă nu sînt încasate pe parcursul a trei ani, sumele respective să fie prescrise și în felul acesta procesul de consolidare să poată continua. Era o rezolvare introdusă în lege care debloca situația companiilor care doresc să facă o consolidare a valorii nominale și oferea suficient timp (trei ani) micilor acționari pentru a-și încasa banii transferați de companie într-un cont bancar și, eventual, pentru a cumpăra sau vinde acțiuni.
Prescripția, așa după cum arată juriștii, are rolul de a înlătura incertitudinea din raporturile dintre deținătorii de acțiuni și cei care au fracții de acțiuni. Prescripția este un instrument juridic legal și justificat în cazul unor mici acționari complet dezinteresați de dreptul lor de proprietate. De altfel, promovarea acestui principiu în legislație are darul să anuleze protecția exagerată acordată unor mici acționari, total lipsiți de interes pentru compania la care au participații.
La mai puțin de trei luni de la schimbarea legii, senatorii au inițiat o nouă modificare. Adică Senatul vrea să revină la varianta inițială a legii, respectiv fără prescripție, deși un termen de trei ani este mai mult decît rezonabil și permite companiilor să ajungă la o consolidare a acționariatului și, implicit, a capacității lor economice.
De fapt, tema generală este cea a relației dintre proprietate și eficiență. Evident, nu se poate pleda pentru o restricționare a dreptului de proprietate, dar dacă acționarii nu sînt interesați / nu se informează / ignoră cîștigurile obținute din dividende sau din procesul de consolidare se intră într-o coliziune cu interesul companiei de a eficientiza. Trei ani pentru fructificarea dreptului de proprietate sînt totuși suficienți pentru a permite și companiilor să își facă planurile de business. Nu de altceva, dar uneori micii acționari pot deveni un balast pentru ceilalți acționari implicați în viața firmei. Ceea ce nu mai este conform cu principiile democratice.
Constantin Rudnițchi este analist economic.
Credit foto: Wikimedia Commons
