Decît o revistă (DoR) a fost o publicație independentă, care apărea inițial trimestrial, în print, și care a adus cititorii de presă din România mai aproape de jurnalismul narativ. Reporterul a cărui poveste o urmăreai nu relata la rece și nici nu se erija într-un formator de opinie, care locuiește într-un turn de fildeș. Își punea întrebări, se îndoia, se bucura, se apropia de personaje și devenea parte a poveștii. Lucram în televiziune în 2009, la primul număr DoR. Îmi amintesc multe materiale ale lor pînă la ultimul detaliu, am invitat în cîteva rînduri reporteri ai revistei într-o emisiune pe care o moderam și îmi spuneam că, poate, voi scrie și eu la fel într-o zi. Că așa ar trebui să arate jurnalismul care contează.
DoR a existat vreme de 13 ani, a trecut și în online, podcast-uri, inițiative caritabile, cursuri și întîlniri. Din 2011 a apărut conferința The Power of Storytelling, un proiect al Asociației Media DoR, loc de întîlnire și de împărtășire a poveștilor menite să inspire și să schimbe, pentru început, lumea interioară a fiecăruia. De atunci, peste 100 de invitați – jurnaliști, scriitori, artiști, antreprenori, activiști – și-au prezentat pe scenă drumul, cumpenele și reușitele. În martie a avut loc ediția cu numărul 11 a conferinței, centrată în jurul ideii de „speranță” – speranță ca formă de rezistență, de încredere într-o schimbare posibilă. Tema a fost sugerată indirect de discursul unui invitat de anul trecut, jurnalistul și scriitorul Chris Jones. „Speranța nu este un sentiment, este o alegere”, spunea el, iar conferința din acest an a arătat în multe moduri și pe voci diferite cum speranța este, de fapt, un verb.
„Pentru mine, speranța este o formă de rezistență. Trebuie să implice acțiune, altfel este paralizantă. Speranța ar trebui să vină din insistența noastră de a rămîne umani în vremuri inumane”, a declarat scriitoarea Lana Bastašić, una dintre cele mai puternice și charismatice prezențe de la conferința din acest an. Provenind din spațiul ex-iugoslav – pe care îl zugrăvește atît de bine ca fundal al prieteniei dintre două fete devenite femei, în cartea Prinde iepurele (Editura Black Button Books, 2023) –, cunoscînd ce înseamnă genocidul, Lana a fost de la început foarte fermă în opiniile ei pro-Palestina, chiar dacă prieteni și artiști din Germania, unde este stabilită, au avertizat-o că nu poate vorbi deschis despre aceste lucruri. A pierdut o rezidență în Austria, contractul pentru următoarea carte, expunerea cărților ei pe piață (iar, pentru germani, contezi doar dacă ești tradus în limba lor), dar a continuat să afirme că ce se întîmplă este greșit. Consideră că arta nu înseamnă nimic fără umanitate. Nu se poate concentra la cărțile ei, cum i s-a sugerat, nu poate scrie despre oameni ignorînd ce se petrece la nivel global. Nu poate trăda, în scris, lucrurile în care crede. Ne-a mărurisit că prezența ei în această lume se datorează faptului că bunicul ei, cînd era copil, în 1941, a supraviețuit unui lagăr de concentrare fascist din Croația. Și că mereu a văzut literatura drept un act de empatie: iată cum a supraviețuit o persoană. Dacă s-ar teme, munca ei de scriitor ar deveni irelevantă. De fapt, scrisul ascunde mereu în el speranța că cineva va citi acele rînduri și că, astfel, se va stabili o conexiune.
Lana Bastašić crede că speranța poate conține și un loc pentru furie. Că furia este semnalul corpului că ceva nedrept se petrece și că sub furie este ascunsă, de regulă, tristețea. În același timp, furia trebuie să fie transpusă în acțiune, în reconstrucție, în reconectare. Avem nevoie de mai multe femei furioase în lume, femei care să spună cînd ceva nu e în regulă, e de părere Lana, femei care să fie pregătite să nu fie plăcute pentru că, tăcînd, îi protejăm pe cei care sînt deja privilegiați. Cea mai importantă lecție pentru scriitoare este găsirea oamenilor potriviți în jur – unele emoții sînt prea intense pentru o singură persoană și, atunci, avem nevoie de ceilalți.
Filosoafa și politoloaga Lea Ypi, profesoară la London School of Economics, a început seria de discursuri de la The Power of Storytelling vorbind despre rolul speranței, al demnității și al reconcilierii în vremuri de criză. Consideră arta instrumentul prin care educația poate fi făcută, un mod de a confrunta problemele prezentului. Putem spera, în împrejurări ca acelea în care trăim, doar prin artă. Politica nu o poate suprima, arta e singura care se poate elibera de convenții. Lea Ypi a povestit cum a fost scrisă cea mai recentă carte a ei, Dezonoare. O viață reconstituită (Editura Trei, 2026), din dorința de a recupera, completa, reabilita viața bunicii ei, Leman, născută în Salonic, înaintea destrămării Imperiului Otoman, și plecată dintre noi după căderea comunismului, în Tirana. Demnitatea, care e strîns legată de adevăr, a reprezentat efortul de păstrare a compasului moral, iar literatura i-a oferit spațiul pentru interpretare – prin artă, cu speranță, ajungi să nu mai vezi trecutul prin lentila nostalgiei, ci să-l reconstruiești, să reflectezi în privința modului în care lucrurile ar fi putut sta diferit. „Arta ne aduce mai aproape de umanitatea noastră și, astfel, de moralitatea noastră”, a afirmat scriitoarea. Pînă la urmă, nevoia de a găsi adevărul, de a formula o încheiere a poveștii, pălește în fața a ceea ce reconcilierea înseamnă: a construi relații cu alții, în timp ce cauți acest adevăr.
(va urma)
Credit foto Lana Bastašić: A. Docea
