Mi-am pus schiurile în suportul telegondolei și am intrat înăuntru. Imediat după mine a apărut un domn cu o vîrstă nu foarte obișnuită pentru pîrtiile noastre. Din cînd în cînd mă bucur să mai scriu despre astfel de oameni. Am povestit odată despre pensionarii schiori pe care i-am văzut prin Alpi, unul era chiar din România. Acum, respectivul domn, într-o geacă de un roșu aprins, a pășit ușor nesigur peste pragul mișcător al telegondolei și, aruncîndu-mi o privire rapidă, a zis cu jumătate de gură „Salut!”, după care s-a așezat pe bancheta din fața mea. Am intuit că acel salut, aruncat într-o doară, nu avea deloc de-a face cu o atitudine colocvială, ca între indivizi care practică același sport. Omul era așa de obosit și gîfîia atît de tare încît pînă și dacă ar fi folosit două cuvinte, adică „Bună ziua!”, și-ar fi redus din prea prețioasa răsuflare, supunîndu-se la un efort pe care nu și-l permitea. A mai stat cîteva momente să-și tragă sufletul, apoi s-a uitat la mine, părînd că vrea să-mi spună ceva, să mi se adreseze. Din nou însă, n-a putut să îngaime nimic, din cauza grelei respirații care nu i se liniștise și, în cele din urmă, a dat din mînă a lehamite, renunțînd. Nu mi-a venit să-l obosesc, deschizînd eu discuția. M-am rezumat să-l privesc cu atenție.
Avea un echipament bun, destul de modern. Era cu siguranță un schior înveterat care nu-și abandona pasiunea nici la acea vîrstă pe care am îndrăznit s-o estimez la cel puțin 80. Și nu era neapărat un tip dintr-acela vînos și bronzat, care și-a petrecut toată viața pe munte, între schiat și alpinism, un montaniard profesionist. Adică nu era din categoria fraților Sîrbu, celebrii salvamontiști din Sinaia care puteau fi văzuți pe pîrtie pînă la adînci bătrîneți. Nu făcea parte nici din acea clasă superioară a doamnei de vreo 90 de ani, zărită odată la Ischgl, care m-a impresionat cu silueta ei, pusă în valoare de elegantul costum negru, Ellesse, în contrast cu părul argintiu și cu schiurile luxoase, de comandă, care aveau suprafața ca o oglindă. Omul din fața mea era un vîrstnic destul de obișnuit, nu cu un trup lucrat o viață întreagă prin sport sau care să fi avut un trai complet lipsit de griji, numai prin castele, piscine și terenuri de golf. Era un pasionat de schi, evident, dar în același timp amator, fără pretenții speciale. Venise să-și mai pună puțin mușchii la încercare, să-și mai dezmorțească articulațiile.
După vreo două minute, s-a aplecat ușor să-și strîngă mai bine clăparii. Doar privind efortul pe care-l depunea pentru această operațiune, am obosit și eu. Parcă și organismul meu resimțea cumva munca lui. Pînă a deschis o clapă, apoi pînă a închis-o ducînd-o la o treaptă mai încolo, cu icneli și oftaturi, mi s-a părut că a trecut o veșnicie. Îmi venea să-i ofer ajutorul, dar n-am îndrăznit. Ar fi fost cam penibil. A trecut la al doilea clăpar. Acolo a avut de lucru la două clape și am văzut cum, cu degetele tremurînde, le-a strîns la maximum. Știa bine ce făcea, iar strîngerea aceea sugera că dorește un mai bun control al virajelor, poate la o viteză destul de mare. Doamne...
Nu știu cum, într-un fel uimitor, a reușit în cele din urmă să încheie operațiunea înainte să ajungem sus. Ca o furnicuță care-și rostogolește pînă în mușuroi firimitura mai mare decît ea. Și-a scăpat pe jos o mănușă, dar a ridicat-o și a coborît victorios din telegondolă. O clipă, apoi, am crezut că uită să-și ia schiurile din suport. Eram gata să-l atenționez, să sar să i le iau eu. Dar el s-a ținut pe jos după telegondola care parcurgea încet rondul spre porțiunea de unde urma s-o ia înapoi, la vale. Pentru moment am crezut că se va urca din nou înăuntru, că renunțase la ideea de a coborî pe propriile picioare. El însă și-a ridicat schiurile în ultima secundă. Avea o schemă calculată, de o eficiență maximă. Manevra îi economisise efortul, pentru că schiurile îi fuseseră cărate mecanic cîțiva metri în plus. Voia să coboare pe Cazacu, care, culmea, e o pîrtie ceva mai abruptă decît Sorica. Ambele sînt, cum probabil se știe, la Azuga. Locul a devenit foarte plăcut pentru schiat, cu aceste două pîrtii destul de lungi, de obicei foarte bine amenajate și bătute de ratracuri. O zonă ideală pentru cei care fug de aglomerație și în care zăpada poate ține pînă prin aprilie.
Deși eram curios să văd cum se descurcă, n-am mai stat să-l urmăresc pe omul meu pînă să-și pună schiurile în picioare. Mi-am zis că, indiferent cum, decizia de a coborî pe Cazacu era în sine o adevărată performanță pentru el. Chiar dacă împovărat de ani, avea probabil multă experiență.
Mi-am văzut de treabă, fără să mă mai gîndesc la el și, vreo două ore, nu ne-am mai intersectat. Apoi, în telegondolă fiind, l-am zărit dintr-odată undeva sub mine, în mijlocul pîrtiei albe. Aș fi vrut să-l văd cum schiază. El însă se oprise acolo și părea că n-are de gînd să-și reînceapă prea curînd coborîrea. Făcea o pauză. Nu părea să admire peisajul, mai degrabă își trăgea sufletul. La un moment dat am distins o mișcare foarte lentă pe care o făcea, întinzînd brațul drept cu bățul de schi înainte și retrăgîndu-l apoi din nou pe lîngă corp, ca un fel de gimnastică de deblocare. Telegondola urca, distanța dintre noi se mărea și îl vedeam tot mai mic, nemișcat, ca un jalon roșu înfipt în zăpada albă. Era un supraviețuitor. Chiar și după ce a ieșit din raza mea vizuală, imaginea aceea a continuat să mă urmărească. Îl văd și acum cu ochii minții. Ca o reprezentare a luptei cu neputința.
