Tipul e cea mai bună veste din ultima vreme. Chiar dacă e român, profesional vorbind e italian get-beget. Trebuie să ne obișnuim. Compatrioții nu ne mai aparțin. Avem o migrație atît de importantă încît va trebui ca de la naștere părinții să aleagă copiilor, după religie, și o a doua naționalitate. În țară rămîn să se îmbuibe sau să se împotmolească doar învîrtiții, needucații, necurajoșii și cei lipsiți de imaginație. Chivu a ales drumul lung și corect al unui antrenor fără pile, chiar dacă numele unui cîștigător de Liga Campionilor nu îl arunca la „și alții”. A antrenat pînă la datul pe dinafară la juniorii echipei la care cunoscuse gloria. A urcat toate trepele. A reînvățat anonimatul, acea umilință și binecuvîntare de a fi uitat de lume. Apoi a așteptat. Toate cărămizile din CV-ul lui i-au adus propunerea Parmei care aluneca spre retrogradare. Vrei o șansă? Trebuie să treci prin foc, să arzi și, dacă poți, să renaști. Nimic de refuzat. Nici o speranță pentru mulți. Ce e fantezia asta? Unul care a antrenat doar la copii să se bată acum cu balaurii? Prăbușire programată. Chivu a vorbit calm și încrezător ca un șef de grup rătăcit prin pădure care trebuie să regăsească drumul spre casă. Și Parma a început să nu mai piardă. Nici să nu cîștige, dar o corabie care ia apă trebuie stabilizată, nu te aștepți să zboare pe ape. Egal cu Torino, Monza, Verona, OK. După care egal cu Inter, echipa performanței sale maxime, revenind de la 0-2. Bun! Egal cu Fiorentina, în regulă, dar cît putea dura echilibristica asta? Și a venit Juve. Sperietoarea. În fine, fosta, dar chiar și așa. Echipă de top, renume Top of the Pops. Atunci s-au născut Parma și Chivu odată cu ea. Un gol în prelungirile primei reprize. Și apoi o parte a doua în care „monstrul” a fost legat cu zece parîme. Victorie și o bubuitură care a ajuns la urechile cele mai surde. După care a fost cît pe-aci să bată Lazio pe Olimpico, dar s-a întors la sfîntul egal. Și uite-așa, Chivu, băiatul liniștit, așezat, a spart lespedea sarcasmului. Bine, nu e un băiat chiar cuminte în toată povestea vieții lui, dar nu ne mai trebuie încă o ușă de biserică, avem destule în ziua de azi, cad secerați versanți întregi, transformați în cherestea pravoslavnică. Chivu e nou la petrecerea asta. Nimic nu e decis. Ar putea să se împiedice, să cadă în nas, să sîngereze, cum a mai făcut-o. Ceva e sigur. Tipul se ridică. Pare că are un drum. Faptul că e român contează prea puțin. Dedicația îi setează pașaportul. Ceva ce poți pricepe în orice limbă.
