Haosul taxelor vamale stîrnit de Donald Trump ne-a oferit deja cîteva lecții prețioase atît despre economia SUA, cît și despre Trump însuși. Folosind aceste lecții pentru a-și configura reacția la aceste taxe, țările vizate pot submina masiv capacitatea lui Trump de a le intimida și constrînge.
O primă lecție este că economia SUA e mai fragilă decît se preconiza, datorită legăturii puternice dintre economia reală și piețele financiare. Temerile cu privire la viitoarele probleme din comerț și producție s-au propagat rapid pe piețele de acțiuni, obligațiuni și valute. Principala slăbiciune a sistemului financiar american constă în faptul că scăderile mari de pe piața bursieră pot forța fondurile speculative puternic îndatorate și în mare parte nereglementate să caute lichidități, ceea ce duce la vînzări masive de active, în special de obligațiuni de stat. Acest potențial de panică face ca economia SUA să fie mai vulnerabilă decît altele.
O a doua lecție este că fanfaronada lui Trump ascunde o slăbiciune fundamentală. Atunci cînd tarifele sale au amenințat interesele de afaceri ale prietenilor săi miliardari, el a cedat.
Întrebarea care se pune e cum pot exploata alte țări aceste două slăbiciuni. Cu siguranță, răspunsul nu este să călătorească la Washington cu pălăria în mînă – așa cum se pare că au făcut reprezentanți din aproximativ 75 de țări. Acest lucru nu este doar degradant, ci și ineficient, deoarece sporește sentimentul de putere al lui Trump și îi permite să manipuleze țările una împotriva alteia. În plus, atunci cînd Trump simte o slăbiciune, are tendința să adauge mai multe clauze oneroase oricărui acord. Mai rău, astfel de acorduri nu valorează nici măcar cît hîrtia pe care sînt scrise.
O strategie mult mai bună este exercitarea unei presiuni maxime asupra economiei SUA, care va scoate la iveală slăbiciunile ei fundamentale, îi va speria pe prietenii miliardari ai lui Trump și îl va forța, în cele din urmă, să ezite (din nou). Acest lucru poate fi realizat prin refuzul oricărei negocieri și prin recurgerea la represalii proporționale. Dacă un număr suficient de țări adoptă o astfel de abordare, America se va trezi izolată. În condițiile în care SUA reprezintă doar 15% din comerțul mondial, țările care reprezintă restul de 85% au numai de cîștigat dacă își coordonează reacțiile.
Unii economiști contestă logica represaliilor. Argumentul standard al comerțului liber susține că, din moment ce taxele vamale dăunează țării care le aplică, celelalte țări nu ar trebui să urmeze agresorul pe calea autopăgubirii. Însă acest argument nu ține seama de economia politică a taxelor de retorsiune. Impunînd taxe reciproce pentru produsele americane, țările pot afecta sectorul de export al SUA, creînd astfel un lobby intern care va urmări încetarea agresiunii. În absența unei astfel de forțe compensatorii, lobby-ul american pentru substituirea importurilor (industriile care produc bunuri actualmente importate) va ajunge să fie luat în seamă de către Trump.
O variantă a acestui argument politico-economic a jucat un rol de seamă în negocierile comerciale postbelice. Pentru negocierea reducerilor taxelor vamale, țările au utilizat un argument de reciprocitate: Vom reduce propriile tarife dacă ceilalți parteneri aflați la masa negocierilor fac același lucru. Astfel, țările au creat un lobby intern al exportatorilor, care urmărea reducerea taxelor, și au reușit să înfrîngă opoziția din partea sectorului de substituire a importurilor. Această abordare a avut un mare succes în reducerea taxelor vamale la nivel mondial și nu există nici un motiv pentru care ea să nu aibă același succes și astăzi.
O politică de contramăsuri de retorsiune comune ar maximiza presiunea asupra sectoarelor strategice dependente de exporturi, cum ar fi industria de înaltă tehnologie și cea a serviciilor digitale, sporind astfel probabilitatea unei opoziții interne de succes față de politica tarifară a lui Trump. De asemenea, ar maximiza daunele aduse producției și sistemului comercial al SUA, zguduind astfel piețele financiare – factorul-cheie care l-a determinat pe Trump să ezite prima dată.
Desigur, una este să formulezi un argument de principiu pentru necesitatea aplicării de contramăsuri, dar cu totul altceva este să organizezi o astfel de reacție. Fiindcă există o problemă clasică a acțiunii colective: țările dispuse să ridice capul și să propună o reacție dură, represivă sînt puține. Dar, odată ce suficient de multe țări se vor alătura acestui efort, capacitatea administrației Trump de a aplica astfel de pedepse va dispărea. La urma urmei, costurile pe care SUA ar trebui să le suporte pentru a pedepsi întreaga lume ar fi prohibitive.
În schimb, dacă celelalte țări nu cooperează, ele îi oferă lui Trump un ciomag cu care acesta să le bată. Cum poate o țară care reprezintă 15% din comerțul mondial să intimideze și să subjuge celelalte 85% din țări?
Pentru a rezolva această problemă a acțiunii colective, avem nevoie de o puternică inițiativă politică. China ne-a arătat deja calea, prin taxele reciproce pe care le-a aplicat mărfurilor americane. Dacă Uniunea Europeană i s-ar alătura, am putea vorbi despre doi lideri suficient de puternici pentru a afecta în mod semnificativ SUA, iar alți conducători s-ar simți încurajați să se alăture coaliției. Procedînd astfel, ei ar izola și mai mult administrația Trump, maximizînd daunele pentru economia SUA și minimizînd daunele pentru restul lumii. Iar Trump ar ezita în cele din urmă din nou.
Paul De Grauwe este președintele catedrei de Economie politică europeană a Institutului European, London School of Economics.
Copyright: Project Syndicate, 2025
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto: Wikimedia Commons
