Prin anii 1980, întîlnirile, cele care azi s-ar numi „dates”, erau ceva mai ceremonioase, îndeobște. Îmi aduc aminte că unii dintre băieții care te invitau veneau îmbrăcați chiar în costum, cu cămașă albă și uneori cravată. De destule ori cu un buchet de flori. De cele mai multe ori întîlnirile se întîmplau în oraș. Am zis „băieții” pentru că, pe vremea aceea, relațiile cu reprezentanții aceluiași sex nu erau posibile. Cel puțin nu pe față. Așadar te întîlneai cu exponentul sexului opus undeva, în centru. Cum am mai spus, la Ceas, la Universitate, sau la Romană. Ori în fața Teatrului Național.
Întîlnirea era stabilită cu cel mult o săptămînă înainte. Așa cum și cărțile de dating de după 1989 am văzut că menționează: și anume, să nu accepți o întîlnire pentru sîmbătă mai tîrziu de miercuri (am citit într-una de prin anii 2000).
Respectivele dates erau puse la cale, de cele mai multe ori, chiar la fața locului. De obicei, la liceu, căci cam aceea era perioada. Azi vedem în filme cum mai toate se stabilesc la telefon. E mare chestie cînd îi dai numărul posibilului curtezan și aștepți să te sune. Căci da, băiatul trebuia să te sune, tu nu aveai voie s-o faci, contraziceai regulile (nescrise pe atunci, dar transmise din gură-n gură, prin populația feminină a familiei).
Dacă te suna acasă, o făcea o singură dată. Nu era ușor nici să dai un telefon, pe atunci, și nici să primești. Telefonul, fix, căci evident nu existau mobile, era în sufragerie, unde de cele mai multe ori se afla întreaga familie. În general, ori răspundea mama, ori tatăl și întreba cine e. Nici vorbă de intimitate, totul era la vedere, vrînd-nevrînd. Chiar dacă apoi vorbeai, o făceai pe fugă și destul de „cifrat”: da, nu, mulțumesc. Doar nu voiai să te dai în stambă în fața întregii familii. Stabileai locul și ora, și stabilite rămîneau. Dacă te mai întîlneai cu respectivul pe la școală, nu făceai altceva decît să schimbi niște zîmbete și chicoteli. Asta pentru că înaintea date-ului „oficial” nu erai încă prea apropiată de el, totul era un dacă și un parcă amestecate cu o seamă de posibile atracții.
În săptămîna de pînă la întîlnire îți făceai, în minte, tot soiul de scenarii. Trăiai evenimentul avant la lettre cu destulă pasiune. Te gîndeai cu ce să te îmbraci etc. Cînd venea ziua respectivă, nu știu cum se făcea, dar de fiecare dată întîrziai. Și-ți bătea inima ca nebuna: te întrebai dacă o să-l mai găsești acolo. Căci de anunțat nu prea aveai cum să-l anunți, pentru că probabil deja plecase de acasă. Sau dacă, printr-o fericită întîmplare, mai era acolo, trebuia să găsești un telefon public de unde să suni.
Am prins epoca telefoanelor publice. Teoretic, răspîndite peste tot prin oraș. Practic, doar în anumite locuri și de multe ori nefuncționale. Mergeau cu fise, de care trebuia să faci rost. Și de destule ori era coadă la respectivul telefon. Iar cînd îți venea rîndul să vorbești, descopereai că era atîta lume în jur și ți-era rușine să spui ce aveai de spus.
În fine, dacă băiatul cu pricina te iubea, simplificînd lucrurile, te aștepta. Și așa reușeai să te întîlnești. Dacă venea îmbrăcat la costum și cu un buchet de flori pe deasupra, te simțeai ciudat. Eu, cel puțin, așa mă simțeam. Devenea totul prea ceremonios. Odată momentul inițial ușor stînjenitor depășit, începeai să te plimbi cu el alături. „Obiectivele”, pe vremea aceea, erau filmul și cofetăria. Amîndouă sau ori una, ori alta, în ce ordine se putea. Căci filme nu erau chiar la toate orele. Exista o mai bogată ofertă la cinematografele de pe Bulevard (Kogălniceanu).
Filmele de pe Bulevard nu erau cine știe ce, ci, de cele mai multe ori, ceea ce azi s-ar numi „de acțiune”. Dar acolo era punctul culminant al date-ului. Cînd se stingea lumina în sală, se acționa. Se produceau tacite apropieri și atingeri care-ți spuneau dacă respectivul era „alesul”. Cel puțin pentru următoarea lună, să zicem...
