Am amînat o călătorie pe care mi-o doream de mult pentru septembrie și simțeam nevoia să ies din oraș pentru cîteva zile, undeva la mare. Măcar să văd marea, pentru că o vară în care nu reușesc să ajung la mare mi se pare o vară irosită. Așadar, o scurtă escapadă la mare, fără mașină, pentru că tot nu am permis (dar promit că voi persevera în acest sens), nu înseamnă decît litoralul românesc unde nu am mai fost de ani buni. Cît de rău poate să fie? – mi-am zis și mi-am făcut curaj. Pentru că în Vamă nu îndrăzneam să calc, am ales satul 2 Mai, m-am gîndit că poate va fi mai liniște și voi găsi prețuri mai decente. Nu am nici un fel de nostalgii legate de 2 Mai, cum au mulți (iar amintirile legate de Vamă încerc sincer să mi le șterg din memorie) – anii tinereții, plaja de nudiști și nopți pierdute la Micul Golf, gazde preferate și curți ca la țară, țara de la mare, cu mese din lemn și discuții relaxate, prietenii sau amoruri. În ultimii 15 ani, am fost exclusiv în Bulgaria și-am țopăit cu încredere de pe coasta de nord, care mi-e foarte dragă pentru că e cumva tot Dobrogea noastră, pe coasta de sud, care e diferită, altă climă, aproape meditereaneeană, smochine coapte și dulci, influențe orientale, evitînd în mod constant stațiuni all-inclusive precum Nisipurile de Aur. Însă pentru o escapadă de cîteva zile în Bulgaria ai musai nevoie de mașină, mai ales că satele astea pe care le știu eu pe de rost sînt toate la o distanță de cîțiva kilometri de plajă și trebuie mereu să te deplasezi dintr-o parte în alta, inclusiv dacă vrei să mănînci la o cîrciumă anume, în satul vecin.
Deci ce poate fi atît rău la 2 Mai, în 2025, într-un stat membru al Uniunii Europene, cu drepturi depline? – mi-am zis, însă mi-am căutat cu atenție pe booking o cazare OK pentru că de acolo începe totul, mai ales o minivacanță ratată. Am găsit la 60 de euro pe noapte, o cameră mare și foarte curată într-o vilă destul de nouă, aerul condiționat funcționa, iar micul balcon dădea spre un colț de grădină unde vedeam niște arbuști înfloriți, dacă îmi suceam capul puteam vedea chiar și marea. Proprietarii, oameni muncitori și gospodari, erau cumva mulțumiți de booking-ul ăsta pentru că le adusese și turiști de prin Cehia și țările nordice care altfel n-ar fi nimerit aici. (Ce-i drept, și ei păcăliseră un pic cu pozele, inclusiv pe mine. În poze era o curte frumoasă și verde de unde se vedea marea, la apus, de pe o mică terasă cu șezlonguri și mai știu eu ce, care în realitate era privată și aparținea norocoșilor care închiriau apartamentul scump de la parter, mi s-a spus de la bun început că „n-am voie să stau acolo” și n-am stat, așa că visul meu de a lucra un pic sau de a citi o carte pe terasă s-a spulberat de cînd am ajuns.) După prima mea incursiune prin 2 Mai, mi-am dat seama că poate e mai bine să stau mai mult prin cameră pentru că era singurul loc în care mă simțeam bine. Pentru a ajunge la primul minimarket, cu prețuri cît se poate de umflate, desigur (în Bulgaria, la orice minimarket de sat prețurile sînt normale!), trebuia să o iau de-a dreptul pe șosea, un drum de graniță străbătut de mașini și de TIR-uri (aia pe care au murit și niște tineri acum cîțiva ani, într-un accident oribil), pentru că nu exista nici un trotuar sau mai degrabă trotuarul era ocupat de mașinile parcate care nu încăpeau în curți. Trebuia să mă asigur – ceea ce mă pregătește pentru viitorul examen pentru permis, apreciez asta, dar poate că nu era cazul să văd dacă „pot să mă bag” în vacanță. Nu am văzut un coș de gunoi, gunoiul se lasă pe la garduri și pe la stîlpi. Mai puteam să ocolesc „pe din dos”, pe faleză. Faleza aia e o mizerie, arată ca după bombadamentele din Ucraina. Prăfoasă, lipsite de vegetație și spartă, plină din nou de mașini care se fîțîie, dau cu fața și dau cu spatele, iar noaptea e un întuneric beznă, îți bagi degetele în ochi, iar faleza e în mai multe locuri spartă și neasigurată, poți să cazi lejer cinci metri în gol și să-ți rupi gîtul. Nu există o bancă pe care să te așezi și să te uiți la mare, înghițind noxele ălora care văd marea doar din mașini. Care mare? Marea aici doar face parte din decor, dacă ai nervi și răbdare poate reușești să ajungi la ea, navigînd printre umbrele și șezlonguri contra-cost pe plaja „textiliștilor” sau printre algele și corturile de la Micul Golf. Totuși poți să stai la Micul Golf, ca să te răcorească o briză (în fond, plecasem din cauza caniculei din București). Dar te costă. Restaurantul e de fițe pentru că „are vedere”, primul prînz m-a costat aici 150 de lei (o persoană), o ciorbă de pește plină de oase și niște scoici la tigaie, probabil de la Metro. Nicăieri nu am văzut la vreo cîrciumă ca șnițelul de pui să fie la gramaj. Ah, plus vinul, 25 de lei, două degete de vin, prețuri de Anglia, pe bune. Cînd am comandat al doilea pahar, mi-am dat seama că era mai rentabil să iau o sticlă cu 95 de lei pe care să o duc în cameră dacă nu reușesc să o beau, după nici un minut am oprit-o pe o fată să-mi modifice comanda. S-a uitat cu o oarecare scîrbă la mine, de parcă eram o algă de pe plajă: „S-a înregistrat, nu se mai poate! Vă aduc paharul de vin și după aia vă aduc și sticla, dacă doriți!”. Abia atunci am început să mă înfurii de-a dreptul, după 15 ani de Bulgaria unde oamenii ăia nu știu ce să mai facă să te simți bine, în cîrciumile lor mă simțeam jecmănită. Și m-am gîndit: în fond, sînt banii mei, puțini, munciți, cine mă pune să-i cheltuiesc la Micul Golf?! Senzația asta m-a urmărit mai departe. A doua zi, mi-am zis: hai să merg și în sat „La Dinamo”, local vechi și cu tradiție de ieftin și bun. Ospătarul era drăguț, vinul la pahar era la un preț decent, am comandat un file de șalău pane, cu cartofi natur, 45 de lei porția de șalău, plus cartofii – nu vă pot explica ce mi s-a adus, era ca și cum un samurai ar fi decupat cu mare grijă de pe fileul de șalău o fîșie minusculă de pește pe care bucătarul a gătit-o în ou și pesmet. Noroc cu cartofii natur, erau mulți, m-am săturat. Dar m-am înfuriat și mai tare și mi-am dat seama că tînjeam după marea bulgărească ce nu era decît la 20 de kilometri distanță. După senzația aia de liniște și de bine, într-un sat scufundat în vegetație, cu greieri și fără mașini, cu restaurante încropite din nimic unde simți că plătești un preț corect pentru ceea ce comanzi. Și că de fapt aici e vorba despre cu totul altceva – de faptul că nu mai accept ca, prin banii mei, să contribui la o corupție locală, la administrații defectuoase, la șpăgile care s-au dat și încă se mai dau, la afacerile primarilor, la cumetriile și înțelegerile care au anulat orice mică inițiativă de bun-simț, pentru că mai sînt și din astea, 2 Mai are un festival de film și de teatru, are un tîrg de carte. Dar nu are trotuare. Nu are coșuri de gunoi. Nu plantează nimeni un copac sau o floare pe spațiul public. Cazi de pe faleză și îți rupi gîtul. Și dai 25 de lei pentru două degete de vin.
Tot plină de furie, m-am întors acasă a doua zi. Fără mașină. Am făcut șapte ore de la 2 Mai pînă în București, doar 200 și un pic de kilometri. Am luat un microbuz din Mangalia pînă la Constanța, am făcut două ore, bară la bară, am înțeles, și cu mașina mea aș fi făcut la fel. N-am găsit bilete decît la al treilea tren care pleca din Constanța. Mi-am petrecut aproape trei ore în zona gării care arată exact ca în anii ’90. Blocuri comuniste jupuite, cerșetori cu duiumul, cîini vagabonzi, mica mafie de transport local, trotuare sparte, absolut oribil. Erau și mulți turiști străini care își cumpărau bilete spre București. Un pic derutați, un pic confuzi. Sincer, mi-a fost mie rușine, așa „vindem” noi litoralul românesc, locul ăla arată ca-n India. Constanța, un alt oraș distrus de un primar corupt care astăzi își cheltuiește averea obținută pe căi ilegale în Madagascar. Iar acum ni se cere nouă, oamenilor corecți, să acceptăm măsuri de austeritate și să plătim polițele acestor nemernici? Eu aș ceda de bunăvoie Dobrogea noastră bulgarilor. Sînt convinsă că, în zece ani, întreg litoralul nostru va avea o atmosferă mult mai decentă.
.jpg)
