Cîte ceva despre o „meserie fără profesiune”

Scrisul e o „meserie fără profesiune“, afirmă Alain Viala, în studiul său despre nașterea scriitorului în epoca clasică în Franța.

Scrisul e o „meserie fără profesiune“, afirmă Alain Viala, în studiul său despre nașterea scriitorului în epoca clasică în Franța (Naissance de l’écrivain, 1985). Luată literal, expresia încadrează scrisul în sistemul ocupațiilor, fără a aparține și celui al profesiilor, în sens strict sociologic; și aceasta pentru că practicarea literaturii este distinctă atît de cea a profesiilor liberale (cum sînt medicina sau avocatura), cît și a altor tipuri de activități artistice: „Există școli de arte frumoase și conservatoare, dar nu și «școli de beletristică»”, completează Viala. Experimentul eșuat al Școlii de Literatură „Mihai Eminescu“, din anii ’50 din România, despre care tocmai președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, Mihail Sadoveanu, ar fi susținut că din „Școală” vor ieși tot atîția scriitori cîți au intrat, confirmă dificultatea construirii unui cadru adecvat de profesionalizare a muncii literare. În perioada socialistă, ea se făcea la „locul de muncă”, după ce candidații la acest titlu treceau prin cenacluri, începeau să publice în reviste și să fie treptat acceptați de edituri. Condițiile materiale ale muncii de scriitor erau parțial asigurate prin posturi remunerate în redacții, edituri, instituții de cultură – iar la nivelul Uniunii Scriitorilor, prin acces la Fondul Literar. Și totuși, spre deosebire de actualele programe de creative writing, care oferă pretendenților la gloria literară instrumente de învățare a unor tehnici de lucru cu textul, înainte de 1989 nimeni nu te învăța efectiv să devii scriitor. Puteai eventual să acumulezi o experiență de lectură și de expertiză critică asupra textului frecventînd o facultate umanistă (peste două treimi din efectivele de autori ai perioadei socialiste consemnați în dicționarele literare erau absolvenți de Litere, Filosofie, Arte sau Științe sociale), dar asta nu te făcea automat un creator. Deveneai însă scriitor printr-un mecanism de recunoaștere a valorii scrisului tău de către membrii cu prestigiu ai breslei – o recunoaștere simbolică, cea mai importantă, recompensată adesea de diferite premii. Exista însă și o recunoaștere cvasi-profesională care decurgea din apartenența formală la Uniune, care asigura anumite drepturi sociale, fără legătură însă cu valoarea atestată a scrisului tău și fără să ofere o validare echivalentă în spațiul social al profesiilor. Cum îi plăcea să spună lui Mircea Dinescu, meseria de scriitor nu era inclusă în nomenclatorul oficial al ocupațiilor decît pentru „scriitorul de vagoane”.

Astăzi, întreagă această infrastructură publică menită să susțină scrisul e complet transformată, cu consecințe dramatice în ceea ce privește statutul social al scriitorilor și – implicit – respectul datorat literaturii. Față de perioade de dinainte de 1989, foarte puțini autori pot trăi din scrisul și cărțile lor, iar cei mai mulți alternează timpul de scris cu timpul pentru a practica o a doua meserie, remunerată. De fapt, pentru majoritatea celor care îndrăznesc să își spună cu gura plină „scriitori”, munca de profesor, jurnalist, cercetător, inginer, medic etc. este „adevărata” profesiune, cea care le oferă și recunoaștere socială. Scriitorul are o „viață dublă” cum spune sociologul Bernard Lahire în La condition littéraire (2006), fiindcă, pentru istoria literară, el este un „scriitor-jurnalist” sau „scriitor-medic” – iar pentru lumea socială este doar un „medic care scrie”.

Dedublarea aceasta de statut relevă în mod dramatic o economie politică a timpului pentru scris care face să dispară granițele dintre timpul propriu-zis de muncă și loisir, cu toate costurile asociate absenței perioadelor dedicate relaxării. Practic, timpul liber al scriitorului – care include și week-end-uri sau vacanțe – se convertește în timp de muncă dedicat scrisului, „cumpărat” și furnizat în timpul de muncă necreativă. Muncești în afara scrisului ca să poți să scrii, dacă scrisul e cel care îți redă adevărata identitate. Și ajungi să îți prioritizezi totodată „muncile” aflate în conflict: cu cît munca de subzistență devine mai solicitantă, cealaltă e mai sporadică, mai aproape de un hobby decît de o practică profesionalizată – cu consecințe frustrante, care înseamnă costuri în oboseală acumulată, boală și vinovăție constantă, fiindcă nu reușești să îți faci datoria față de tine ca scriitor. Iar dacă ești scriitoare, scrisul devine „o meserie nerecomandată femeilor”, cum spune ironic Gabriela Adameșteanu, contestînd patriarhatul încă dominant și în mediile intelectuale, care impune femeilor sarcini gospodărești suplimentare. Faptul că nu cîștigi destul din scris transformă munca literară într-o muncă auxiliară precară, devalorizată de piață și adesea disprețuită. Iar de multe ori, ea e disprețuită nu pentru statutul ei simbolic (considerația pentru cel care scrie poate fi formal afișată, din conformism), ci pentru că nu e lucrativă.

Rezultă de aici că o parte a problemei este tocmai scrisul ca muncă. E „muncă neplătită, doar că nu se simte ca muncă”, cum se exprimă un autor intervievat într-o anchetă sociologică asupra debuturilor literare, pe care am coordonat-o recent.

Ambiguitatea afirmației pune pe gînduri. Sînt aici mai multe straturi semantice suprapuse, dintre care poate cel mai important îl reprezintă asumarea unei perspective „seculare” și non-elitiste asupra scrisului (scrisul e o muncă, iar scriitorul se autodefinește el însuși ca muncitor solidar cu lumea socială a tuturor celor care muncesc, spre deosebire de mult mai încetățenita formulă, cu rădăcini în romantism, după care scrisul e o manifestare a harului, o emanație a inspirației, instituind o relație aproape monahală cu restul vieții, sub care orice obligație socială exterioară artei devine o trădare a operei). Pe de altă parte, subliniind că practica textuală „nu se simte ca muncă”, autorul declarației își plasează propriul demers în afara rutinei triviale a muncilor care asigură traiul de zi cu zi. Munca sa e bazată pe efort conștient, organizare și construcție inovatoare a formei, dar are în același timp o componentă de juisare ludică, hedonistă și eliberatoare mai curînd decît constrîngătoare, asumată liber, fără să fie neapărat un hobby sau o formă particulară de loisir. Cel care își asumă astfel oficiul practicării literaturii și se definește ca „muncitor” nu e un muncitor oarecare, ci unul creativ care operează într-o piață a muncii altfel organizată, care se cere analizată în termeni specifici. 

Chiar dacă rezultatul muncii sale poate fi abordat ca o marfă tranzacționabilă pe piața comercială a scrisului, muncitorul-scriitor are valoare doar prin unicitatea calităților sale de creator și a bunurilor pe care le produce. Valoarea lucrului său e dată de raritatea pe piață a produselor sale. Tocmai asta îl deosebește de muncitorul industrial: producția pe care o realizează nu e una de serie, rezultatul ei nu creează un bun oarecare, ci un bun simbolic cu un caracter ambivalent: el se oferă publicului în calitate de „operă” cu o valoare literară ce o face inscriptibilă într-un patrimoniu cultural (o valoare inestimabilă în termeni economici); în același timp, este o marfă cu valoare economică, a cărei vandabilitate asigură succesul pe piața literară. Între cele două fețe ale produsului literar există astfel o tensiune care conduce, după spusele lui Bourdieu, la o scindare a piețelor în care circulă acesta: există, deci, o piață „de largă producție” (predilect economică și adresată publicului „consumator”) și o piață „restrînsă”, destinată recunoașterii acestuia ca valoare culturală (o „piață a bunurilor simbolice”).

Există însă și o capcană în asumarea condiției de „muncitor creativ”: în aceeași măsură în care formula aceasta denunță o ierarhie și o formă de violență simbolică ce decurge din transformare esteticului pur într-un mijloc de ocultare a raporturilor de dominație, ea îl livrează pe autor unui sistem de producție care speculează în beneficiu propriu ambiguitatea muncii literare. Statutul său de „creativ” dezvăluie o poziție de subordonare față un circuit economic în care, altădată, profetul, geniul sau eroul charismatic național – postúri canonizate ale scriitorului – tronau triumfător, iar acum sînt desacralizate și coborîte de pe soclu de logicile implacabile ale piețelor. Ele transformă charisma în brand – o valoare adăugată produsului; „talentul” e reinterpretat ca accesoriu de marketing, într-un proces colaborativ de producție în care auctorialitatea (calitatea de autor unic, posesor de drepturi asupra operei) tinde să se distribuie între participanții la ciclurile de producție, circulație și consum. Poziționarea în acest circuit a editorilor și diferitelor specii de intermediari (agenți literari și de PR, critici, mass-media, lanțuri de desfacere) contribuie la hrănirea apetitului pentru un consum de prestigiu din partea unor elite afluente care își etalează consumul ostentativ. Piața orientată spre profit tinde să-și subordoneze astfel și piața simbolică a circuitului restrîns, obligînd-o să lucreze în propriul avantaj, în timp ce îi glorifică totodată autonomia. E o conversie a valorii artistului ca lucrător – celebrată mereu de o piață care valorizează raritatea și distincția – în valoare a produsului înstrăinat de artist. Cu cît un producător are un prestigiu în cîmpul restrîns mai înalt, cu atît piața comercială a prestigiului se bucură. Și cu cît valoarea lui pe piața simbolică ajunge să vîndă mai mult pe piața de mărfuri, cu atît prestigiul artistic se deteriorează în spațiul recunoașterii din partea confraților.

Presiunea dereglementării piețelor pentru a maximiza profiturile – specifică economiilor „neoliberale” – afectează însă și drepturile de autor. Există un efect tot mai accentuat de precarizare a scriitorului, corelativ cu eforturile sale de recunoaștere profesională, constatat în anchete sociologic-literare precum cea coordonată de Gisèle Sapiro și Cécile Rabot (Profession ? Écrivain, 2017). Statutul său rămîne însă incert, scăldat într-o ambiguitate care evidențiază – în funcție de situație – cînd înzestrările sale înalt charismatice, cînd pe cele de simplu „meseriaș” al scrisului, în condiții în care interpretarea acestui statut nu e întotdeauna controlată de scriitor, ci de ceilalți agenți din cîmp, în propriul lor interes.

La ce ne putem aștepta de aici? Dacă aș fi Marx, aș conchide că, pe piață, munca scriitorului este doar o marfă a cărei valoare de întrebuințare este producerea unei valori simbolice înalte în condiții de remunerație tot mai precară. Scriitorul își vinde această muncă pentru a obține drepturi de autor, recunoscute și reglementate juridic. Precarizarea muncii sale îi pune însă sub semnul întrebării dreptul de scriitor – dreptul elementar de a putea munci și trăi din scris. Acesta e nereglementat deocamdată, dar ar trebui să vină la pachet cu recunoașterea ca profesiune a meseriei de scriitor. Dar nu sînt Marx și orice fel de profeții mă lasă rece.

 

Marius Lazăr este sociolog și profesor asociat la Universitatea „Babeș-Bolyai“. Interesele sale de cercetare vizează sociologia culturii, sociologia literaturii, sociologia relațiilor interetnice și teoriile sociologice. A publicat Paradoxuri ale modernizării. Elemente pentru o sociologie a elitelor culturale românești (Limes, 2003) și Teoria blocului de gheață. Explorări în sociologia relațiilor interetnice (Casa Cărții de Știință, 2023).

Share