Mîinile și corpurile muncite reprezentau simboluri ale vieții curate și oneste în cultura populară. Munca este măsura liniștii și a virtuții. Canonul literar românesc ne învață că munca e rețeta unei vieți bune și senine, în vreme ce prosperitatea obținută prin nemuncă prevestește dezastrul și este un rezultat al slăbiciunii. E interesant cum se configurează tema muncii în imaginarul ficțional românesc: de la virtute la un personaj întunecat. Poate faptul că munca s-a definit în cultura locală în limitele unei izbînzi fizice ne-a făcut să chestionăm potențialul nostru muncitoresc atunci cînd acesta nu se încadrează în intervalul unui program fix și al unei munci măsurabile în ceva palpabil, care poate fi livrat.
Munca scriitorului și cea a artiștilor au reprezentat, așadar, ocupații greu încadrabile în paradigma muncii, căci munca, potrivit înțelegerii sale tradiționale, implică un sacrificiu, ea include și o dimensiune alienantă în numele susținerii unei bune ordini morale. Așadar, dacă munca reprezenta apanajul claselor a căror muncă însemna efort fizic, ceea ce astăzi numim „profesii liberale” erau considerate un moft. Asta, pe de o parte, și pentru că, așa cum ne arată unii istorici, uneori binomul profesie – muncă s-a inculcat mai greu în conștiința românească din pricina faptului că lipsa de contur a unei clase de profesioniști a întîrziat apariția și înțelegerea ei. De ce medicii erau numeric mai restrînși decît avocații sau înalții funcționari o explică și istoria evoluției claselor sociale pe teren românesc.
Anii ’50 vin cu o soluție și pentru scriitori, cînd ocupația de scriitor/scriitoare devine în sfîrșit muncă și dobîndește și o dimensiune lucrativă, iar asta într-un mod care trebuie înțeles strict contextual. Căci istoria ne mai arată și că există cineva sau ceva care se folosește de munca altcuiva, fie că vorbim de regim sau de antreprenorul de azi. Condițiile economice de azi ne demonstrează mai mult ca niciodată cît de vitală este munca celuilalt, oricine ar fi acesta, că munca nu ține de sentimente, oameni sau principii, ci devine un mijloc care generează prosperitate, de cele mai multe ori celui care se bucură de munca altora. Pierzîndu-și cu totul înțelesul de virtute, munca, fie ea intelectuală sau de alt fel, și-a pierdut prestigiul pe care îl conținea profesia în sine, a devenit un mecanism inerțial prin care facem ca lucrurile să meargă mai departe, dincolo de demnități, principii și ceea ce este uman.
.jpg)
