Cu o diplomă universitară în buzunar, un medic sosit în Țara Românească pe la 1830 nu dobîndea automat dreptul de a practica medicina. Diploma trebuia recunoscută, iar dreptul de liberă practică se obținea printr-o procedură administrativă. În spatele formalităților se afla un proiect mult mai amplu: modernizarea statului, care pe de o parte avea nevoie de specialiști, iar pe de alta trebuia să stabilească cine putea purta acest titlu.
În Occident, după cum argumentează istoricii Roy Porter și George Weisz, profesia medicală s-a constituit printr-o competiție îndelungată pentru prestigiu și statut, nu doar prin progresul științei. În Țara Românească, statul a creat funcția medicului public înainte ca autoritatea acestuia să fie pe deplin recunoscută de societate. Administrația putea lesne să-i stabilească atribuțiile și să-i plătească salariul. Mai greu era să se asigure că acesta avea mijloacele necesare pentru a-și face meseria și că oamenii îi recunoșteau competența.
Pe la 1830, în Țara Românească, lumea îngrijirii medicale era eterogenă. Doctori și chirurgi formați în universități europene lucrau alături de apotecari, felceri, moașe și vindecători populari. Autoritățile îi puteau numi pe unii dintre practicieni „șarlatani”, dar eticheta nu elimina concurența și nici nu transforma medicina într-o profesie bine delimitată. Regulamentul Organic și legislația ulterioară au încercat să ordoneze acest univers, stabilind categorii de personal, condiții de acces în profesie, salarii și obligații profesionale. Comisia doctoricească, apoi Consiliul medical, verificau diplomele și acordau dreptul de liberă practică, în timp ce protomedicul și autoritățile centrale supravegheau recrutarea și disciplinarea personalului. Profesia s-a conturat prin diferențierea statutelor și a competențelor, nu prin dispariția vechilor forme de îngrijire.
Legea din 1853 îi atribuia medicului de județ o listă de sarcini impresionantă: consultații gratuite pentru săraci, vizite la domiciliu, vaccinarea copiilor, intervenții în epidemii, supravegherea farmaciilor, examinarea recruților, participarea la autopsii și alcătuirea de rapoarte despre sănătatea populației. Medicul trebuia deopotrivă să fie specialist și funcționar, să trateze bolnavi și să informeze administrația. Statul îi oferea un salariu și un loc în ierarhie, dar îi limita autonomia prin ordine și supraveghere. Rămînea însă deschisă întrebarea cu ce personal și cu ce mijloace putea îndeplini toate aceste îndatoriri.
În practică, pacienții nu se grăbeau să răspundă bunăvoinței statului. Spitalele județene erau asociate adesea cu tratarea bolilor venerice, iar internarea putea însemna pentru unii stigmat social, cheltuieli de drum și zile de muncă pierdute. Ceea ce administrația considera un instrument de sănătate publică putea apărea, pentru bolnav, drept un loc de evitat. Medicul primea astfel o misiune oficială, fără să primească automat și încrederea celor pe care trebuia să-i îngrijească.
În timp, numărul doctorilor acreditați a crescut: de la 42 în 1833 la 78 în 1851 și 123 în 1859. În 1860, lista serviciului medical consemna 137 de persoane cu pregătire universitară și drept de liberă practică. Formarea locală a medicilor era încă limitată, iar mulți dintre cei acreditați erau străini și își făcuseră studiile în universități europene. Facultatea de Medicină din București avea să fie înființată abia în 1869. Nici accesul în profesie nu devenise încă o procedură uniformă. Legea din 1853 prevedea examinarea competenței candidaților de către Consiliul medical, însă examenul a devenit o practică efectivă la 16 martie 1860, după ce fusese aplicat doar pentru posturile din București, unde cererea era mai mare. Legea sanitară din 1874 a precizat mai riguros condițiile de exercitare a medicinei în România. Dreptul de liberă practică se întemeia pe diploma Facultății de Medicină din țară, vizată de ministrul Instrucțiunii Publice, sau pe o diplomă obținută în străinătate și verificată de facultatea din București. Cei care practicau fără drept legal riscau amenzi între 100 și 1.000 de lei sau închisoare de la 15 zile la șase luni. Statul devenise mai precis în privința regulilor și mai sever în privința încălcării lor.
Pînă la 1859, cînd Țara Românească s-a unit cu Moldova, istoria profesiei medicale nu este povestea unei autorități cîștigate odată cu promulgarea legilor. Recunoașterea diplomelor, numirile în funcții și definirea atribuțiilor au creat treptat statutul medicului. Autoritatea lui depindea însă și de salariu, de personalul auxiliar, de mijloacele de lucru și de încrederea pacienților. Statul putea să-i recunoască medicului calificarea și să-i stabilească responsabilitățile, dar acceptarea lui în societate s-a construit mai greu, prin practica de zi cu zi și prin relația cu pacienții. Constituirea profesiei medicale a presupus, așadar, atît recunoaștere juridică, cît și cîștigarea unei autorități pe care legea singură nu o putea garanta.
Lidia Trăușan-Matu este istoric și șef de lucrări la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București. Cea mai recentă carte publicată: Iuliu Barasch. Medicină de pionierat în Țara Românească, Editura Corint Books, 2023.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
