Cînd eram copil, încă de la începtul vacanței de vară, nu mă gîndeam la altceva decît la prima baie în mare. Știam, însă, că trebuia să aștept pînă la finalul lui august, atunci cînd părinții mei își luau „concediul de odihnă” și aveau bilete pe litoral, cumpărate prin ONT (Oficiul Național de Turism). Dar sosea și ziua plecării – bagajele, slipul și colacul, călătoria cu trenul Rapid spre Mangalia care mi se părea că nu se mai termină, deși nu dura mai mult de trei ore, identificarea hotelului din Neptun sau Venus, cazarea (check-in, cum se spune acum) și coada de la recepție unde ai mei plasau strategic cîte o sută de lei șpagă, pentru o cameră mai bună, cu balcon și fără igrasie, și tot așa, momentul pe care îl așteptam încă din iunie se amîna la nesfîrșit. Eu nu-mi doream decît să ajungem odată pe plajă, să-mi afund picioarele în nisipul pe care îl simțeam cum mă arde la tălpi – și-mi plăcea senzația aia –, apoi să mă arunc în apă. Prima baie în mare era un moment unic și irepetabil, deși se repeta identic, în fiecare an, în fiecare sezon. Ca orice copil, aș fi stat în apă non-stop, tot ce se întîmpla dincolo de ea mi se părea plicticos și irelevant. Îmi amintesc că într-o vară, la Venus, m-am tăiat urît la spate din cauza unei conducte ruginite care deversa o apă sulfuroasă direct în mare. Acolo se jucau toți copiii pentru că apa care țîșnea din conductă îi propulsa mai departe, spre larg, ca un soi de tobogan acvatic. Am rămas cu o cicatrice care se vede și acum. Și alți copii s-au rănit, însă „organele de partid și de stat” nu au intervenit cu nimic, așa ceva n-ar fi posibil în zilele noastre. Am fost la clinica din stațiune, unde doctorul mi-a făcut o injecție antitetanos, m-a pansat, mi-a înconjurat mijlocul într-un tifon și n-am mai avut voie să intru în apă pe toata durata „sejurului”. Am suferit cumplit.
În adolescență, am început să înțeleg și ideea de a sta la plajă, de a te bronza ca să arăți mai bine, îmi plăcea cum se schimba corpul meu după cîteva zile de vacanță la mare și după ce treceau toate arsurile solare și iritațiile (pe vremea aia încă nu se inventaseră cremele cu factor de protecție, cel puțin nu la noi), puștanii stăteau pe plajă cu orele, în plin soare, fără șezlonguri și fără umbrele. Dar pielea parcă devenea mai netedă și mai fermă, culoarea aia arămie contrasta cu culorile pastelate ale costumelor de baie pe care ni le alegeam încă din primăvară, părul căpăta volum. Ce mai, eram mai sexy, iar băieții de pe cearceaful de alături observau asta. În plus, toate activitățile noastre se petreceau pe plajă, nu avea nici un rost să mergem în altă parte, poate doar ca să ne luăm un suc sau o înghețată. Acolo erau agațamentele și idilele care se prelungeau și în apă. Acolo se jucau cărți, se citeau cărți fundamentale (am citit pe plaja de la Costinești Demonii a lui Dostoievski), se mîncau piersici sau pepene. Făceam baie cînd aveam chef, uneori și noaptea, îmi amintesc de o noapte absolut magnifică, la Gura Portiței, cînd am înotat printre bancuri de plancton, mii de luminițe străluceau în apa întunecată în care mă scufundam, mă simțeam în mijlocul unei galaxii. Apoi o zi de final de octombrie, la Vama Veche, pe vremea cînd existau acolo doar Bibi și doi măgari, Mitocanul era în construcție – o baie fabuloasă care a durat ore întregi într-o mare neobișnuit de caldă. Nopți petrecute la cort, chiar pe plajă, tot haosul dinăuntru, toate hainele pline de nisip, la ora opt dimineața în cort era deja saună și trebuia să ieși, transpirat și mahmur, te aruncai în mare și-ți reveneai imediat, abia după aia îți beai cafeaua și începea o nouă zi.
Nu-mi dau seama cînd am început să mă îndepărtez treptat de plajă și de apă, deși corpul ține minte senzațiile plăcute, dar cumva nu mai simte nevoia să le repete sau cel puțin nu la fel. Cu timpul mi-am dat seama că nu mai suport soarele puternic al verii și am renunțat să stau la plajă. Îmi dădea o stare abulică, mă lovea în moalele capului, nu mai suportam nici nisipul ăla fierbinte din miezul zilei, nu-mi mai plăcea nimic. Ce-i drept, mă enervau și cei din jur – familiile, cîinii care alergau liberi și te împroșcau cu nisip, bărbații burtoși care beau bere și scuipau coji de semințe, cei care mîncau piersici, cei care mîncau pepene, muzica obsesivă de la toate terasele care mă făcea la cap. Aveam încercări disperate de a mă reîmprieteni cu plaja dimineața devreme sau seara tîrziu cînd toată lumea pleca. În timpul zilei, căutam cu disperare umbra, mă postam strategic la un beach bar, mergeam să fac baie și mă întorceam înapoi, fără măcar să mai încerc să mă usuc. Baia era încă fericire în stare pură. Oare? Mai degrabă o revigorare. Uneori nici măcar nu mai aveam chef să intru în apă. Sau mă udam un pic și mi se părea prea rece – lasă, că poate intru mai tîrziu. Azi sînt prea multe valuri, mă zăpăcesc, poate mîine. Azi e lac, ce mare e asta?! Mă gîndeam că țara era de vină și oamenii din jur. Sau plaja. Am început să mă reorientez spre alte țări și plaje cît mai sălbatice, neamenajate, nu s-a schimbat mare lucru. Mă simțeam bine acolo, încadrată într-un peisaj estival, însă nu mai reușeam să mă reconectez cu marea, undeva s-a produs o ruptură. Poate că sînt eu defectă, poate că am căpătat complexe legate de corpul meu (sau le-am avut dintotdeauna) care îmbătrînește și nu mai simt nevoia să-l expun pe plajă, îl țin doar pentru mine, înfășurat în hainele care îmi plac și-mi dau o stare de confort, deși văd pe plajă o mulțime de femei mult mai în vîrstă decît mine, unele aproape diforme, altele scheletice, sute de femei cu corpuri imperfecte care nu au nici o treabă, se bucură de mare la fel ca în tinerețe. Poate că nu sînt singura în situația asta – mă tot întreb ce s-a schimbat într-un mod atît de radical încît am ajuns să merg la mare doar pentru un decor în care, totuși, mă simt atît de bine.
Nu am renunțat să merg la mare, o iubesc la fel de mult, iar o vară în care nu ajung la mare mi se pare una irosită. Bucuria primei băi s-a transformat într-una vizuală, momentul acela magic în care, de după un cot al drumului, la capătul unui cîmp de floarea-soarelui sau după vreo colină, văd întinderea de apă albastră, nemărginită, o perspectivă a libertății absolute. Însă mai sînt și alte bucurii. Îmi place să miros marea, să simt briza, să mă plimb kilometri întregi pe plajă, la limita dintre apă și nisip, să-mi văd urmele de pași, să urmăresc corăbii imaginare, să culeg scoici, să urmăresc crabi mici care se îndreaptă spre apă. Îmi place mirosul de alge putrezite, îmi place să beau vin și să mănînc un pește bun (din mare) pe malul ei, să aud cum țipă pescărușii, să citesc sau să scriu într-un balcon sau într-o curte de unde îmi pot ridica privirea de pe text, iar marea să fie acolo, statornică, să-mi limpezească ochii. Îmi place să o aud, mai ales atunci cînd e furtună, cum se zbate. Îmi plac serile răcoroase de la mare cu prieteni, îmi place să vorbim și să rîdem împreună, să fim departe de asfalt și cu picioarele în nisip, să am starea aceea de mare, inconfundabilă. Și mai ales îmi plac locurile de la marginea mării, sate de pescari sau orașe, de aceea cred că visul meu suprem ar fi să-mi petrec ultima parte din viață într-un astfel de loc și îi invidiez sincer pe oamenii care stau în permanență acolo, indiferent de anotimp, că o au tot timpul alături, atît de aproape încît uneori chiar uită de ea.
Cred că fiecare vîrstă vine cu nevoile ei și că nu trebuie să forțezi nimic. Mai degrabă mă deranjează marea aia ordonată, disciplinată, din fotografii, de la noi sau de aiurea, cu șezlonguri și umbrele aliniate la linie, locuri unde se lasă prosopul de la ora 8 dimineața ca să nu fie ocupate de altcineva, locuri unde oamenii vin ca să se bronzeze și să facă baie în mod regulamentar ca și cum ar merge la sală. Și nu-i înțeleg deloc pe cei care merg la all-inclusive, care plătesc atîția bani pentru niște pușcării cu iz de vacanță unde să pozeze tăvi cu mîncare.
