Paștele, în vremea copilăriei mele, se serba. Dar totul era diferit. Nici măcar nu știam exact ce anume serbam. Știam doar că se fac ouă roșii. Și că, la un moment dat înainte, treceam pe sub masă la biserica din cartier.
Așa cum am mai scris, nu proveneam dintr-o familie religioasă. Sau, mai bine zis, nu în totalitate religioasă. Și, în orice caz, nu vădit ori fățiș credincioasă. În principal, pentru că așa erau vremurile. Dar nu numai de asta. Ci pentru că unii dintre membrii familiei mele chiar erau atei: tatăl și bunicul meu, unul nepot și altul fiu de popă, de altfel. Iar alții, precum bunica mea, cea care a insistat să fiu botezată, chiar puțin mai tîrziu decît se obișnuiește, erau credincioși, dar nu într-un mod explicit. În sfîrșit, exista o altă categorie, aveam să aflu, a celor care s-au manifestat mai tîrziu, care și-au pus în practică în alte vremuri „sentimentul religios”: și aici se încadra mama.
În casa bunicii existau icoane, pe pereți, și niscaiva cruciulițe. Dar puține și discrete. Erau pe peretele din dormitorul bunicii, le observasem și o întrebasem de ele. Mi se răspunsese cu căldură, dar fără multe amănunte. Din răspunsul respectiv înțelesesem, cît mă ducea capul la vremea aceea (a copilăriei preșcolare), că era ceva important acolo, nevăzut și nespus pînă la capăt. Dar nu știam exact ce și cum. Tot bunica mea mai vorbea, uneori, de Maica Domnului, cred că o ruga să ne ocrotească. Și tot ea era cea care mă ducea, în Vinerea Mare, să trec pe sub masă la biserica din cartier. Îmi plăcea întregul ritual, mi se părea palpitant și fascinant, dar nu înțelegeam mare lucru din el. Nu știam de ce o fac, înțelegeam că are o oarecare legătură cu Paștele și cu ouăle pe care le vopseam a doua zi. Dar atît.
Pe lîngă bunica mea mai era și Oca, mama nașei mele despre care am mai scris. Un fel de a doua bunică, ce m-a crescut cumva cot la cot cu bunicii mei, la care venea zilnic. Era, de altfel, vecina lor de vizavi, cu care se întrajutoraseră o viață. Pentu că soțul Ocăi (pe numele ei adevărat Roșca Elizabeta) murise în închisorile comuniste și ea, rămasă singură cu un copil mic, trebuise să se angajeze ca muncitoare necalificată la Adesgo, fabrica de alături. Bunicii mei îi fusesră ca niște frați, iar fiica ei crescuse ca o soră cu mama și cu unchiul meu. Ca apoi să-mi devină nașă. Numai că a plecat pe cînd aveam vreo șase ani în Austria, la o mătușă. Și de acolo în Germania, la soțul ei care emigrase mai demult. A trăit o viață în Germania, de unde a păstrat legătura cu mine și m-a făcut cel mai fericit copil din lume prin pachetele pe care mi le trimitea în mod regulat.
Oca, însă, a mai rămas aici încă niște ani, vreo trei, cred. Pînă a putut și ea să plece din țară, să ceară „reîntregirea familiei”, nu mai știu sigur cum era pe atunci. Știu că avea origini germanice (știa și limba) și că era catolică. Dar mai ales că ea a fost suficient de mult alături de mine încît să apuce să-mi împărtășească lucruri importante: de la ea am aflat mai mult despre credință pentru prima dată. În primul rînd, din povestea cu Cristinel. Era o poveste cu o pildă morală, religioasă, cred, pe ideea clasică „după faptă și răsplată”. Dar nu dezvoltată la fel de creepy precum în manualele de religie ale copilului meu, mulți ani mai tîrziu. Ci plăcut și duios. Și pe limba copiilor, care au nevoie de afecțiune, imaginație și asigurări de happy end în orice povestire. Din cîte îmi amintesc, povestea lui Cristinel le avea pe toate acestea. Dar mai concret nu mi-o aduc aminte, din păcate. Știu doar că îmi plăcea și că o rugam pe Oca să mi-o spună de fiecare dată cînd mai rămîneam să dorm la ea. Căci asta se mai întîmpla din cînd în cînd, nu des. Tot de la ea am învățat prima rugăciune: „Înger, îngerașul meu”. Care mi-a plăcut la fel de mult ca povestea lui Cristinel. Pe care am învățat-o repede și, de atunci încoace, am spus-o în fiecare seară.
De Paști, Oca făcea niște iepuri din cocă cu ochi de bomboane, la care ajutam și eu. Așa a intrat și Iepurele în mitologia de Paști.
Voi mai scrie despre asta.
