Despre riscul nuclear, hybris-ul american, competiția dintre marile puteri și alte teme – interviu cu Joseph S. NYE, Jr. –

Project Syndicate: În noul dumneavoastră volum de memorii, A Life in the American Century, descrieți implementarea de către președintele american Jimmy Carter a politicii care viza interzicerea reprocesării și reutilizării plutoniului rezultat din uraniul folosit în reactoarele nucleare. Există o reglementare sau o inițiativă comparabilă, care ar putea contribui la reducerea riscului nuclear astăzi, cînd, după cum scriați recent, „împrejurările sînt cît se poate de vitrege”? Care sînt lacunele cele mai stridente ale eforturilor recente de neproliferare?

Joseph S. Nye, Jr.: Începutul anilor 1970 a fost marcat de o teamă generalizată în fața unei crize a petrolului și de convingerea că planeta nu dispune de suficient uraniu pentru a alimenta toate reactoarele nucleare de care va fi nevoie pentru a înlocui petrolul. Ne îndreptam spre o economie pe bază de plutoniu – un material din care se pot fabrica arme nucleare. Unii au prezis că zeci de țări vor avea în curînd arme nucleare. Și totuși, astăzi există doar nouă state cu arme nucleare – și așa prea multe, dar mult mai puține decît se estima –, iar asta se datorează în primul rînd implementării, sub supraveghere internațională, a unui ciclu combustibil „unidirecțional” (în urma căruia plutoniul rămîne blocat în depozitele de combustibil uzat).

Astăzi, amenințarea proliferării nucleare se datorează nu atît noilor tehnologii, cît pierderii credibilității în descurajarea extinsă. Invazia rusească pe scară largă din Ucraina, care a renunțat la armele sale nucleare în 1994, a determinat anumite țări să-și reconsidere statutul non-nuclear. Refacerea credibilității umbrelei nucleare americane – nu în ultimul rînd, prin efortul de a-i convinge pe aliați săi că nu va adopta izolaționismul – a devenit acum o urgență.

„Într-un sens relativ”, scriați în februarie, „America s-a aflat într-un permanent declin, începînd cu sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial”, cînd reprezenta o jumătate din economia globală și deținea monopolul asupra armelor nucleare. Dar, imediat după finalul Războiului Rece, SUA au avut „momentul lor unipolar”. În ce măsură își are fragmentarea globală din zilele noastre rădăcinile în această perioadă critică? Unde au acționat corect factorii de decizie politică americani și unde au greșit?

În perioada dintre prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991 și începutul ascensiunii economice rapide a Chinei, analiștii au descris SUA ca pe unica superputere a lumii. Ceea ce a alimentat o tendință de hybris în rîndurile anumitor factori de decizie politică americani, care au început să supraestimeze măsura în care SUA dețineau realmente controlul asupra afacerilor globale. Invadarea Irakului în 2003 e, aici, un bun exemplu. Pentru SUA și aliații lor a fost ușor să învingă militar regimul lui Saddam Hussein, dar transformarea Irakului – ca să nu mai vorbim de Orientul Mijlociu – era cu totul altceva. Lumea nu a fost niciodată atît de simplă cum au crezut unii factori de decizie că era, iar astăzi ea este cu atît mai complicată.

Ați criticat utilizarea termenului „Sud global” de către cei care susțineau, bunăoară, că țările în curs de dezvoltare se înstrăinează în tot mai mare măsură de SUA și de Vestul geopolitic. Chiar dacă termenul e eronat, o ostilitate semnificativă pare să ia naștere în rîndul țărilor în curs de dezvoltare și al piețelor emergente pe care China le-a curtat în ultima vreme. Cum ar trebui să reacționeze SUA și aliații lor?

Termenul „Sud global” pune laolaltă nediferențiat un număr mare de țări cu venituri medii și mici, cu diverse nevoi economice și cu felurite culturi și alinieri politice. Multe țări importante, precum India, nici măcar nu se află la sud de ecuator.

E adevărat că R.P. Chineză a curtat asiduu astfel de țări. Dar, pînă acum, rezultatele au fost amestecate. Sondaje efectuate de Pew Research Center arată că SUA beneficiază încă de o atractivitate (sau soft power) mai crescută decît China, în opinia celor mai multe dintre cele 24 de țări intervievate. Chiar dacă își doresc accesul la vasta piață chineză, multe țări consideră binevenită prezența americană, pentru a preveni bullying-ul chinez. O politică americană inteligentă ar reflecta nevoile și interesele fiecărei țări în parte, în loc să le aplice nediferențiat aceeași etichetă.

În A Life in the American Century, evidențiați rolul politic al grupurilor, inițiativelor și rețelelor neguvernamentale. Cum pot influența acești actori nestatali puterea SUA și cum poate fi amplificată influența lor pentru a reuși să susțină o politică externă constructivă, mai ales în această perioadă a unor schimbări geopolitice cu consecințe vaste și a unei polarizări profunde pe plan intern?

Uneori, agențiile neguvernamentale pot explora și propaga informații mai eficient decît ședințele guvernamentale oficiale, care se supun unui protocol. În timpul Războiului Rece, organizația Pugwash a deschis drumul către controlul și reglementarea armelor nucleare. Astăzi, au loc numeroase conversații la nivel de diplomație paralelă între SUA și China. În cartea mea, enumăr cîteva exemple din Comisia Trilaterală, pe care am coprezidat-o, și din Grupul Strategic Aspen, la a cărui fondare am contribuit în anii 1980, care se mai întrunește și astăzi.

În cartea dumneavoastră, relatați despre eforturile pe care le-ați făcut pentru ca Harvard Kennedy School să devină mai „accesibilă pentru femei” („woman-friendly”). Ce măsuri ați propus și ce impact au avut ele?

În primul rînd, am crescut numărul studenților și cadrelor didactice de sex feminin, ceea ce a inclus și angajarea unei femei în postul-cheie de decan executiv. Am înființat și un Program pentru femei și politici publice, am găzduit un Consiliu al liderilor mondiali femei și o Conferință internațională a femeilor. Încă se mai pot face îmbunătățiri, dar școala se află pe drumul bun.

„Povestea pe care o spun e una personală”, scrieți în prefața cărții, „dar sper că îi va ajuta pe istorici să privească în urmă și pe nepoții noștri să privească înainte.” Ce lecții sperați că va învăța următoarea generație de lideri americani din povestirea dumneavoastră?

Spus pe scurt, SUA au cărți bune în competiția dintre marile puteri. Dacă însă vor cădea victimă isteriei cu privire la ascensiunea chineză sau delăsării, în ideea unui „apogeu” deja atins de China, s-ar putea să-și joace cărțile prost. SUA ar comite o greșeală gravă dacă se vor debarasa de cărțile de valoare, inclusiv de alianțele lor puternice și de influența pe care o au în cadrul instituțiilor internaționale. Cel mai mult însă mă îngrijorează schimbările care se petrec pe plan intern. Chiar și o țară cu o imensă influență pe plan extern își poate pierde virtutea lăuntrică și puterea de atracție față de ceilalți. Imperiul Roman a durat încă multă vreme după ce și-a pierdut forma republicană de guvernămînt.

Rezum toate acestea la finalul cărții mele: „Astăzi, lumea e mai bogată și mai riscantă ca niciodată. Oamenii mă întreabă adesea dacă sînt optimist sau pesimist cu privire la viitorul acestei țări. Le răspund: «precaut optimist». America are multe probleme: polarizare, inegalitate, pierderea încrederii, atacuri armate, moarte și disperare cauzate de droguri și de sinucidere – pentru a numi doar cîteva dintre cele care ajung la știri. Există motive pentru a fi pesimist. Dar, în același timp, am supraviețuit unor vremuri mai grele în anii 1890, 1930 și 1960. Cu toate defectele noastre, SUA reprezintă o societate inovatoare care a fost capabilă să se recreeze și să se reinventeze de-a lungul vremii. Poate că generația Z poate să o facă din nou. Eu așa sper”.

Joseph S. Nye, Jr., profesor emerit la Harvard Kennedy School şi fost vicesecretar SUA al Apărării, e autorul, printre altele, al volumului A Life in the American Century (Polity Press, 2024).

Copyright: Project Syndicate, 2024

www.project-syndicate-org

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons