Pentru că am vorbit cu o săptămînă în urmă despre bioramă, merită să ne oprim puțin și asupra mai cunoscutei diorame. În Trésor de la langue française informatisé, substantivul masculin diorama este definit ca „tablou sau serie de tablouri de mari dimensiuni, folosite mai ales în secolul al XIX-lea, care, luminate diferit, își schimbau aspectul, culoarea și forma, eventual avînd și prim-planuri în relief, și care le creau spectatorilor iluzia mișcării”. Descrierea se potrivește bine cu explicația mai succintă pe care o dădea neologismului un contemporan al inovației, pictorul și publicistul I.D. Negulici, în Vocabular român de toate vorbele străbune repriimite pînă acum în limba română şi de toate cele ce sînt a se mai priimi d-acum înainte, şi mai ales în ştiinţe (1848). Pentru Negulici, diorama (substantiv feminin) era „un fel de tablou luminat ca în diversele părți ale zilei, printr-o lumină mișcătoare”.
Cuvîntul circula de fapt de cîțiva ani în spațiul românesc. Dicționarul limbii române (DLR) indică drept prima sa atestare anul 1837, cînd, la rubrica de știri din Franța a unui ziar românesc, se povestește despre surpriza primită de Ducesa de Orléans: „deodată, deschizîndu-să o fereastră în prijma (= preajma) duchesei, i-au pricinuit acea mai vie bucurie și simțire, văzînd prin un minunat diorama înfățoșat palatul, grădinele de la Ludviglust (= Ludwigslust), a ei patrie și întăia locuință a tinereților sale! Diorama cuprindea foarte mare loc și spre a să înfățoșa lumina zilei au trebuit a să întrebuința 1200 candele” (Albina românească, 1.07.1837). În citat se observă că diorama era folosit ca substantiv neutru („un minumat diorama”), ceea ce se explică prin preluarea sa din franceză. Negulici și majoritatea vorbitorilor vremii aveau să-l încadreze între feminine, după un tipar care s-a consolidat în română și care ținea cont de forma cuvîntului, de finala tipică în -a.
Prima Dioramă a fost instalată la Paris, în 1822, de către pictorul și fotograful francez Louis Daguerre, creator (prin continuarea unei invenții precedente) al dagherotipului care îi poartă numele. Clădirea care expunea diorame a fost distrusă de un incendiu în martie 1839, fapt consemnat prompt de ziarele românești: „Diorama ce au ars de curînd la Paris era o zidire siguripsită (= asigurată), adecă că nimic va perde; lăcuința D(omnului) Dagher (= Daguerre) au ars asemine” (Albina românească, 2.04.1839). Peste cîteva luni, se preciza că Daguerre va furniza „o lămurită descriere a urmării sale la lucrarea icoanei de Camera obscura, dar și a aparaturilor ce întrebuințează la înfățoșarea Dioramei sale” (Albina românească, 24.08.1839).
Contactul publicului român cu diorama nu se oprea la știri: în Gazeta de Moldavia din 4.01.1854, aflăm că între spectacolele de la Iași se afla și „Diorama – în toate zilile de la 10 oare de dimineață pănă la 7 oare sara”. Nicolae Filimon atribuia în 1862 (în Ciocoii vechi și noi) numele de dioramă unui tip de spectacol optic chiar mai vechi, deschis în primele decenii ale secolului al XIX-lea în București: „În timpul lui Caragea veni pentru prima oară un întreprinzător de dioramă şi clădi un teatru de scînduri în curtea Banului Manolache Brâncoveanu”. Oricum, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea dioramele erau spectacole itinerante, populare, supuse impozitării: „taxele pentru diorame, panorame, expoziție de animale, teatru, cum și orice fel de reprezentațiuni” (Curierul de Iași, 1.11.1874). Cît de răspîndit era cuvîntul se vede și din faptul că una dintre denumirile între care a ezitat Eminescu pentru poemul său cunoscut astăzi ca Memento mori a fost Diorama (lucru consemnat, de exemplu, în procesul-verbal al ședinței din 1 septembrie 1872 a Junimii, după lectura Egipetului).
Ulterior, termenul a căpătat și sensul „reprezentare spațială a unei porțiuni de ecosistem, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine etc.” (DEX). Dioramele din muzeul „Antipa“ au trecut în literatura lui Mircea Cărtărescu: „Am străbătut repede culoare întunecate în care se deschideau ferestrele dioramelor mici, înfăţişînd, prin mulaje vopsite grosolan, viaţa în cambrian, silurian, devonian (doar nişte forme subacvatice, greu de identificat, un soi de moluşte cu cochilia conică, nerăsucită, şi cu tentacule la bot, apoi un soi de ştiuleţi de porumb de un galben nenatural, prinşi de fundul oceanului cu pedunculi subţiri), carbonifer, permian, triasic, jurasic, cretacicul cu reptilele lui caraghioase” (Gemenii).
Substantivul dioramă a circulat și în varianta neutră dioram – preferată probabil de cei care îl adaptau raportîndu-l la genul etimonului francez. E forma pe care o folosea Șerban Cioculescu, de exemplu într-o cronică la Antologia poeților de azi: „aproape toți poeții în viață – cu mici excepții – figurează în acest dioram” (Adevărul, 2.12.1928). Era varianta pe care o prefera și Camil Petrescu (ceea ce aduce un argument în plus în sprijinul explicației pe care am dat-o termenului bioram): „Privind sfios prin tainicul crenel de lut, / Ca printr-un ochi de geam, / Îmi pare / Că printr-un magic dioram / Privesc spre alt tărîm” („Trecutul“, în Sburătorul, 8.01.1921).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
