Cînd venea vara și plecam la munte, în tabere sau cu părinții, drumețiile erau inevitabile. Erau un mod de viață, chiar centrul zilelor de vacanță. Nu au legătură cu modul de a ne deplasa dintr-un loc într-altul al zilelor noastre. În vacanțe există, acum, o frăsuire între diverse destinații din zonă, de plăcere și nu în cine stie ce scopuri utilitare, dar cu mașina și nu pe jos, în general. E mai curînd o agitație în sine decît nevoia de a ajunge undeva, de a cuceri un teritoriu, de a îmblînzi natura ori de a face mișcare. Da, mișcare se face, dar mai curînd la sală sau alergînd prin locuri consacrate. Natura e și ea îmblînzită, dar mai ales în formele ei extreme, spectaculoase ori exotice. Sau, dacă e vorba de cele mai accesibile, se întîmplă mai des în mod organizat, în grupuri cu program și itinerar bine puse la punct.
Drumețiile de prin copilăria și adolescența mea erau altfel. Mai puțin spectaculoase, oarecum organizate, dar totuși mai libere. Se pleca, în familie, dar și cu prieteni, să se exploreze locurile din jur. Pe jos, bineînțeles. De obicei, verile ne aflam la Sinaia. Pe vremea aceea, a anilor 1970 spre 1980, nu erau atîția urși dornici să treacă ostentativ garnița dintre oameni și fiare. Mai veneau prin Cumpătu, dar numai noaptea, să caute prin gunoaie, cînd nu prea riscau să se întîlnească cu omul. Ziua mai puteai da de ei doar dacă mergeai pe cărări de munte din zone mai pustii. Și atunci mai de la distanță și nu atît de des.
Drumețiile astea se făceau îndeobște în grupuri, nu prea mari. Erau alese de cele mai multe ori locuri nu foarte îndepărtate, pînă la care să nu faci mai mult de două ore. Și unele cunoscute, precum Piscul Cîinelui ori Cascada Urlătoarea, ca să nu mai vorbim de Cota 1400. Locuri pînă la care cărarea devenea aproape bulevard. Pîlcuri-pîlcuri de turiști urcau în ținute nereglementare, cel mai adesea. În rochii și-n șlapi, chiar. Cu tranzistorul după ei. Dat tare și-n totală discrepanță cu peisajul din jur. Știam, chiar mică de tot fiind, că așa ceva nu era în concordanță cu legile nescrise ale muntelui. Care, cumva, în maiestatea lui, ne tolera să-i călcăm cărările și ne trecea cu vederea micimile noastre omenești. Pentru că, pe vremea aceea, drumețiile erau un eveniment. Orice călătorie, într-o perioadă în care să treci dincolo de granițe nu era ceva obișnuit și nici permis oricui, căpăta alte proporții. Era ceva important, pentru care trebuia să te pregătești. Într-o lume clar delimitată, orice mișcare era luată în serios. Cu atît mai mult una în sus, spre înălțimi și, de ce nu, păstrînd proporțiile, spre ceruri (partea lor de pe lumea asta).
Așa că te pregăteai. Îți puneai pantaloni scurți, dacă aveai. Și niște pantofi de sport. Pe vremea aceea, adidașii erau un lux (mai ales cei cu trei dungi). De obicei, în astfel de ocazii purtai teniși sau bascheți, eventual chinezești. Pe munte îți mai luai, obligatoriu, un fîș mai subțire, de ploaie, și o șapcă. Cei cu adevărat inițiați purtau bocanci și un rucsac ca de armată în spate, luat de la magazinele de specialitate. Noi, ceilalți, grosul, făceam parte din ceata medie de veșnici novici care urcau pe poteci bătute cu entuziasm, respectînd un set de reguli intrate în cutumă. Una dintre ele era cea anterior menționată: să nu urci cu tranzistorul la tine și în papuci. Să nu poluezi natura cu sunetele omenescului gregar. Apoi, să ții drumul marcat într-un pas nu alergător, nici chiar alert, ci susținut. Să nu te abați de la el în căutare de flori răpitoare, precum Scufița Roșie, nici să faci acte de eroism, tăind-o pe abrupte scurtături. Să ai apă și ceva dulce mereu la tine. Dar să nu faci popasuri prea dese, ci doar atunci cînd erau absolut necesare. Să-i saluți pe cei întîlniți în cale.
Ce-mi amintesc cel mai acut de atunci nu e vreun sentiment al victoriei cînd, în final, ajungeai la cabana mult visată, unde puteai bea un suc sau devora o ciocolățică. Ci emoția, cît se poate de reală și chiar mistuitoare, din momentul plecării.
