Toamna e, un timp, ca în manuale: aurie și fascinantă. După nu prea mult, însă, vine și partea ei mai întunecată și umedă. În care supraviețuiește fiecare cum poate. În copilărie, evident că nu se punea problema așa. Orice fel de vreme era de joacă și, ca atare, prilej de bucurie. Grijile și responsabilitățile fiind în seama altora, cînd ploua nu-ți rămînea decît să te bălăcești prin băltoace, la propriu. Sigur, am exagerat. Mai curînd să calci, cu voluptate, prin bălți. Să pleoscăi și să stropești, în măsura posibilităților. Fără să-i umpli de noroi pe ceilalți trecători. Pe scurt, țin minte că ploile din copilăria mică aduceau cu ele mărunta exaltare a zburdatului fără griji, prin apă. Asta și pentru că aveam cizme de cauciuc. Și, ceva mai tîrziu, pelerine de ploaie care te acopereau cu totul. Erai impermeabil și liber din cap pînă-n picioare. Asta, desigur, pînă la o vîrstă. După 12 ani, să zicem, nimeni nu mai avea chef să se-mplătoșeze cu pelerina otova din cap pînă-n picioare (fie ea și în culorile steagului Franței, așa cum primisem eu una la un moment dat). Își făcea loc din străfunduri spre suprafață ideea de cochetărie. Așa că în locul plăsticoaselor mantale veniseră balonzaidele mai fine și mai aproape de forma trupului. Cam deloc impermeabile, însă.
Erau completate de umbrelă, evident. Nu existau prea multe modele de umbrele, pe vremea aceea. Nu prea erau din cele cu coada zdravănă, din lemn, à la Mary Poppins. Ci unele destul de amărîte, aș zice, care la o vîjîială mai obraznică se dădeau peste cap. Ca atare, dacă te plimbai cu ele prin rafale, aveai o veșnică și antipatică ocupație: să le întorci la loc, iar și iar. În ciuda acestei probe sisifice, păstrînd proporțiile, tot mergeam pe jos prin ploaie, cît de mult puteam. Aerul rece și cvasi-întunericul de afară mă ajutau să-mi pun gîndurile în ordine. Mai mult de atît, cumva le accelerau, iar conexiunile (cîte se puteau petrece la acea vîrstă) se făceau mai repede, mai ușor.
Iubeam drumul, cu atît mai mult cu cît vremea era tumultuoasă ori incertă. De obicei mă întorceam de la școală acasă sau mergeam pe jos pînă la bunici. Ori o porneam, mai tîrziu, în anii liceului, către meditații. Orele și profesorii de acolo îmi plăceau, de-abia așteptam întîlnirile cu ei. Mă pregăteam destul de asiduu pentru ele. Și totuși, nimic nu era mai interesant decît drumul în sine. De cînd eram mai mică și eram dusă de colo pînă colo de ai mei (de la gimnastică la exerciții de ochi, apoi la engleză ori franceză), îmi doream ca proful sau profa să nu fie acasă. Ca bine-cunoscuta ușă să nu se deschidă cînd sunăm. Să fie la mijloc o inadvertență ori ceva neașteptat, de ultimă oră, să fi intervenit. Și respectiva persoană să nu mai fie, în mod miraculos, acasă. Nu m-ar fi deranjat în nici un fel deplasarea degeaba pînă acolo. Bineînțeles, adulții ar fi considerat o pierdere de vreme și ar fi socotit respectiva absență o grosolănie. Mie, însă, nu mi s-ar fi părut deloc așa. Drumul pînă acolo avea sens, fie că s-ar fi petrecut cu mama, cu care vorbeam tot timpul și care îmi explica, non-stop, lumea. Fie că ar fi fost cu tata, care nu dezerta niciodată de la mitologia noastră comună, pe care o updata încontinuu. Ori cu bunicul, care mergea valvîrtej înainte, cu servieta-i formidabilă pe umăr și basca-i pe cap, fără să privească în urmă (deși nu ne aflam oficial în Infern). Sau cu Oca, mama nașei mele, care mergea drăgăstoasă și grijulie alături de mine, vorbind atît cît trebuie.
Drumul în sine, pe vreme rea, dar și pe vreme bună, îmi era suficient. Era un exercițiu de independență (eram cu respectivul adult, dar, în același timp, cumva pe contul meu) și de descoperire a unor realități noi, la care aveam un acces restricționat, altfel. Lumea devenea un tapet pe fundalul căruia înaintam, nu conta neapărat încotro.
.jpg)
