În cea mai recentă carte a sa, Cînd toată lumea știe că toată lumea știe (Editura Publica, 2025), o carte despre cunoașterea comună, profesorul Steven Pinker, psiholog cognitivist la Harvard University, demonstrează că societățile și relațiile umane nu au cum să funcționeze prin sinceritate totală, ci doar printr-un echilibru între ceea ce este public și ceea ce rămîne privat. Acesta argumentează că o anumită formă de „ipocrizie rațională” nu este un defect moral, ci o condiție a vieții sociale. Viața socială există datorită cunoașterii comune, iar oamenii se coordonează pentru că împărtășesc lucruri cunoscute de toți, cum ar fi: limbaj, simboluri, ritualuri, norme, bani, legi, instituții. Toate acestea funcționează deoarece „toată lumea știe că toată lumea știe”. Un exemplu în acest sens este acela că banii au valoare doar pentru că există un acord colectiv asupra valorii lor.
Dar nu orice cunoaștere trebuie să devină publică. Steven Pinker critică ideea modernă că transparența totală este întotdeauna ideală și scrie că unele lucruri trebuie să rămînă private, ambigue sau chiar nerostite. Dacă totul ar deveni public, relațiile s-ar destrăma, reputațiile s-ar prăbuși, conflictele ar exploda, iar cooperarea ar deveni dificilă. În acest sens, autorul îl citează pe Blaise Pascal: „Dacă toți oamenii ar ști ce se spune despre ei, n-ar mai rămîne decît cîțiva prieteni pe lume”.
Mentalizarea recursivă este fundamentul vieții sociale, ceea ce înseamnă că nu avem doar gînduri, avem gînduri despre propriile gînduri și avem gînduri despre ce cred alții despre gîndurile noastre. Pe scurt: știu că tu știi că eu știu că tu știi. Multe relații sociale se bazează pe idealizări și ficțiuni parțiale, cum ar fi cele din familiile noastre, în care considerăm că sîntem toți complet egali și sacrificăm totul unii pentru ceilalți, pe cînd în realitate lucrurile stau mult diferit. Frații concurează între ei, părinții investesc diferit, apar conflicte de interese, există infidelitate și gelozie. Dar dacă aceste tensiuni ar deveni permanent cunoaștere comună, relațiile s-ar destabiliza deoarece ele au nevoie de căldură relațională, care funcționează sănătos datorită convențiilor protectoare.
Majoritatea oamenilor au avut fantezii sau impulsuri precum agresivitate la adresa altora, sexualitate nepotrivită, răzbunare, dorință de dominare și dorințe interzise. Ideea nu este că oamenii sînt monstruoși, ci că mintea umană produce mai multe scenarii decît comportamentul nostru, iar conștiința testează posibilități. Dacă am transforma fiecare impuls interior în declarație publică, relațiile ar deveni aproape imposibile. A practica sinceritatea radicală nu înseamnă să ne dezvăluim sinele autentic fără nici un filtru, dar uneori e nevoie de o altă mască purtată. Atunci cînd rostim „eu doar spun adevărul” poate însemna lipsă de empatie, impulsivitate, narcisism, dar și nevoie de putere. Sănătatea relațiilor nu înseamnă eliminarea măștilor, ci alegerea conștientă a măștilor necesare. A filtra ceea ce spunem înseamnă a avea empatie, a fi capabili de autoreglare și mentalizare pentru protejarea relațiilor. M-am gîndit la cît de des confundăm astăzi sănătatea psihologică cu transparența totală. E aproape un ideal cultural: „Spune tot ce simți”, „Fii complet autentic”, „Nu ascunde nimic”, iar dacă păstrezi ceva pentru tine, riști să fii suspectat de lipsă de sinceritate, de evitare sau chiar de falsitate.
Numai că relațiile umane reale sînt mult mai complexe și e nevoie să facem diferența între a fi autentici și a aboli granițele psihologice din acestea. Uneori oamenii cred că apropierea înseamnă să-i ofere celuilalt acces nelimitat la propriul spațiu interior – fiecare gînd, fiecare impuls, fiecare fantasmă, fiecare iritare trecătoare sau fiecare anxietate trebuie pusă pe masă. Aproape ca o spovedanie permanentă. Dar mintea umană nu funcționează liniar, ea produce continuu fragmente, asocieri, contradicții și impulsuri care apar și dispar. Nu tot ceea ce ne trece prin minte ne definește și nu orice gînd pe care îl avem este o intenție, cum nici orice emoție tranzitorie nu este un adevăr profund. Ceea ce numim sinceritate absolută poate reprezenta uneori dificultatea de a construi limite sănătoase între sine și celălalt. E absolut necesar pentru sănătatea noastră să păstrăm un spațiu personal pe care să nu-l împărtășim, dacă știm că ar putea răni pe altcineva sau ar putea să ne rănească pe noi, în anumite contexte prezente sau viitoare.
În relațiile romantice acest lucru devine și mai evident. Există oameni care cred că iubirea autentică presupune să îi spună partenerului absolut tot: toate comparațiile, toate fanteziile, toate micile iritări, toate oscilațiile și toate gîndurile întunecate, doar că relațiile nu sînt laboratoare de analiză brută a conștiinței, iar intimitatea nu înseamnă ca spațiul interior să nu existe. Cred că a iubi pe cineva nu înseamnă să îi dai cheile tuturor încăperilor psihice și să-l obligi să locuiască în ele. La fel se întîmplă și în prietenie. Prietenia matură nu este fuzională, nu înseamnă să nu mai existe filtre, discreție sau zone personale. Uneori iubim oamenii suficient de mult încît să alegem ce spunem și cum spunem, fără ca acest lucru să fie etichetat drept manipulare – o facem din grijă pentru celălalt.
Un alt loc unde putem să vedem acest aspect e locul de muncă. Dacă am verbaliza fiecare frustrare, fiecare judecată spontană și fiecare impuls agresiv, relațiile, organizațiile s-ar transforma rapid în spații imposibil de locuit. Există motive pentru care civilizațiile au inventat diplomația, politețea și tactul. Deși pare paradoxal, granițele sănătoase nu ne îndepărtează unii de ceilalți, ci fac apropierea și intimitatea mai posibile. Sănătatea psihologică nu trebuie să însemne să spunem tot ce ne trece prin minte, ci să filtrăm, astfel încît să spunem ceea ce este adevărat, important și util relației noastre, fără să transformăm fiecare zgomot interior într-o povară pe care să o punem pe umerii celor din jur.
Asta înseamnă maturitate relațională, dar și personală: atunci cînd învățăm să păstrăm un spațiu psihologic doar al nostru. E o învățare care vine cu vîrsta, unii sînt mai înțelepți și reușesc să-și protejeze acest spațiu personal mai devreme, însă pentru mulți alții el se construiește în timp și face parte din procesul de maturizare. Există însă și oameni care nu reușesc să și-l consolideze niciodată, din cauza mesajelor culturale și religioase rulate, dar și a tulburărilor psihice de care unii dintre noi au avut ghinionul genetic să sufere. Poate că dacă învățăm să privim cu compasiune și să aprofundăm cunoașterea vom deveni mai buni, mai autonomi psihologic și mai toleranți unii față de ceilalți.
Cătălina Dumitrescu este psihoterapeută cu formare în terapie cognitiv-comportamentală și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Prețul libertății. Cum sănătatea mintală devine călcîiul lui Ahile în democrație, Editura ZYX Books, 2025.
Credit foto: Flickr
