Săptămîna trecută am pornit-o într-un scurt periplu de o zi ca să vedem niște case de vînzare (termenul corect, imobiliar, care mă scoate din minți este „a viziona”) în împrejurimile orașului Cîmpina. Ideea este de a găsi o locuință (aproape) permanentă, deci nu o casă de vacanță pentru că din astea sînt destule și, de obicei, la prețuri nerealiste, tot soiul de cabane și căbănuțe încropite, de vile supradimensionate, aproape imposibil de încălzit iarna, în vîrful dealului unde ajungi doar cu 4x4, cu utilități iluzorii, adică „țeava de gaz e la poartă” sau, în cel mai bun caz, contorul e la vecini. Căutarea unei case este un job în sine, cu sau fără ajutorul unei agenții – mai întîi trebuie să te uiți la sute de anunțuri pe Internet, să citești cu atenție, să înțelegi ceva din pozele de acolo (cei mai mulți proprietari își pozează obsesiv un dulap, o mașină de spălat, o tufă de trandafiri din curte), să sortezi, să dai telefoane și, abia după aceea, să te deplasezi la fața locului pentru „ a viziona”. Știu cum este, am mai trecut prin experiența asta și mă consider mai înțeleaptă decît acum zece ani, adică aș ști ce să întreb și la ce să mă uit.
Casa nr. 1. Breaza, zonă liniștită, semicentrală (asta înseamnă un pic la mama dracului, dar nu prea mult...). În poze arăta cochetă, proaspăt văruită (alb și verde), parter, plus etaj, o terasă la etaj care părea promițătoare în poze, acoperiș nou (am mărit poza ca să mă conving), curte mică, dar fără vecini „evidenți”, e de văzut, mi-am zis. În realitate, ne-a întîmpinat „vecinul” care e rudă cu ăla care vinde casa și care, de fapt, își avea casa în aceeași curte, la vreo trei metri de cealaltă, că doar de-aia sînt rude, ca să-și facă grătarul împreună. Ne-au mai întîmpinat vreo patru pisici, asta nu m-a deranjat, o frînghie cu rufe întinse la uscat, inclusiv chiloții vecinului, o nevastă care spăla rufe în curtea lor, într-un lighean. Bucureșteni mutați la țară, adică de-ai noștri, cum s-ar zice. Vecinul prietenos și vorbăreț, prea vorbăreț, ne-a însoțit peste tot, să ne arate el cum stă treaba, m-am simțit ca la el acasă. În rest, nu-mi imaginez cum niște oameni pot construi în halul ăsta, fără nici un fel de gîndire, fără nici un fel de plan, de ce numesc terasă un balcon de un metru lățime unde nu-ți poți pune o măsuță, un scaun – să ieși doar așa în el, fără nici un scop? –, de ce scara interioară este contorsionată și abruptă ca și cum n-ar trebui să se afle acolo. În fine, am tulit-o repede.
Casa nr. 2. Tot în Breaza, de data asta chiar în zona centrală, e scoasă la vînzare de multă vreme, am tot evitat să o văd pentru că e construită pe o fîșie de pămînt și între casele altora, niște vile impunătoare – cum altfel? –, grădina e destul de generoasă, dar te simți ca într-un spațiu public, într-un părculeț, n-ai nici o intimitate, te văd toți bogătașii ăia de alături de la ferestrele lor. Casa în sine (de fapt, o cabană din lemn, nelocuită de multă vreme) m-a surprins însă într-un mod plăcut. Ne-a prezentat-o tot un „vecin” care o are în grijă de mulți ani – un constructor, a muncit în Franța, în Spania, acum s-a întors acasă ca să-și vadă totuși copiii crescînd. Un om drăguț care se vedea că prinsese drag de casă, ne-a arătat îmbinările lemnului, e lemn bun aici, l-a pipăit, ne-a spus ce ar trebui înlocuit, investit. Un om onest și care din nou a vorbit mult, am stat și la casa asta cam o oră la povești, toți din zonă par nevorbiți, mai ales cînd vin oamenii din afară. Casa, la dimensiunile ei (ca o casă de păpuși), era perfect funcțională și făcută cu cap, folosind într-un mod inteligent spațiul, de niște meșteri maramureșeni de acum 30 de ani, era caldă, primitoare, mi-a dat un sentiment de „acasă”. Ne mai gîndim, am lăsat-o așa.
Casa nr. 3. Valea Doftanei. În ultima vreme am o mică fixație cu această localitate submontană care pare potrivită pentru o investiție fiindcă s-a dezvoltat mult și a devenit pe neașteptate trendy, în ultimii ani toți cumpără acolo, mai ales de cînd drumul alternativ spre Brașov a devenit o certitudine. O localitate care înflorește turistic, fără infrastructură, însă – „pe primar nu-l interesează”, ne-a zis un alt vecin care ne-a prezentat o casă tradițională, cu prispă și toate cele pe care o reperasem pe Internet, „el a vîndut ce a avut de vîndut, și-a făcut plinul!”. Există un proiect pentru gaze? – l-am întrebat. Da, s-au adunat semnături, însă întreaga localitate se încălzește în continuare cu lemne și totuși e la 30 de minute de Cîmpina. Pe pajiștea cea mare care coboară înspre lac și unde făceam picnicuri cu ai mei de Paște acum vreo zece ani se construiește un megahotel, pajiștea a devenit proprietate privată, peste tot sînt anunțuri cu închireri de ATV-uri, o să duduie pădurile alea frumoase de la huruitul motoarelor. Ca să ajungem la casa asta am urcat un munte, în serpentine, pe o stradă asfaltată, e adevărat. Vecinul care ne-a arătat casa – proprietarul e la București, desigur – ne-a încurcat un pic, ba ne-a zis să-l așteptăm și să-l luăm și pe el din Cîmpina, dup-aia ne-a sunat și ne-a zis să venim, că a ajuns cu o ocazie. Și transportul e o problemă, dacă nu ai mașină – puține microbuze leagă Valea Doftanei de „civilizație”, de tren, de exemplu. Mi-am dat seama că acolo nu poți locui permanent dacă încă ești legat de București. Casa în sine, cu toate dependințele ei, era în paragină, trebuia investit acolo cel puțin 30.000 de euro. Iar o parte din teren era de fapt o rîpă, doar caprele negre probabil că puteau răzbate. Omul ne-a arătat, pe rînd, conștiincios și dedicat, tot: pivnița, anexele, chiar și latrina din curte, deși exista o baie și în casă. Am avut senzația unei lumi întregi abandonate aici, tot felul de obiecte adunate de oamenii care au locuit casa, cine or fi fost ei, în ani întregi, de la ștergare la fiare de călcat vechi, bufete care ar merita restaurate, o ladă de zestre, o măsuță de toaletă senzațională, fiecare lucru pe care îl atingeai era o istorie personală a altcuiva. Abia după ce am plecat am simțit că mi-a rămas o părticică de suflet în locul ăla și mai ales priveliștea la apus, într-o zi rece, dar însorită de februarie, muntele de vizavi, cu petice de zăpadă și cu case și căsuțe construite alandala, ca într-un joc de copii. Și, din nou, am remarcat „vecinul” – primitor, dornic să comunice cu oamenii „din afară”.
Pentru prima dată mi-am pus serios întrebarea: dacă sînt cu adevărată pregătită să mă mut definitiv din București, unde vor fi șuetele, socializarea, cu oamenii pe care îi cunosc de atîția ani, unde vor fi cîrciumile, terasele și Bolt-ul care mă va duce acasă, noaptea tîrziu, unde să ieși, cu cine să comunici?
Casa nr. 4. În vîrful unui deal, Poiana Cîmpina, un soi de cartier al Cîmpinei care a devenit comună pentru a accesa fonduri europene pe rural și bine au făcut. Am văzut-o doar din afară pentru că propietara era plecată la Ploiești, casă mare, solidă, livadă de 2.000 de metri, dar... în vîrful dealului! Și atunci s-a activat spaima: cum naiba o să urc eu dealul ăla pe jos, dacă va trebui, cînd eu gîfîi după două etaje? Bine, e vina mea că nu fac mișcare, că n-am antrenament, îl voi redobîndi. Oare? În fața casei ne-am întîlnit cu o băbuță foarte fit, pe la 70 de ani, gîfîia și ea, dar mai puțin decît mine după două etaje. „Pe cine căutați?”, ne-a întrebat curioasă. Și mi-a fost rușine. Orașul ăsta ne-a tranformat în niște moluște, comandăm totul pe Glovo, luăm Bolt pentru un kilometru, facem 300 de metri pînă la Mega Image, zacem pe la birouri și pe canapele. Mi-am dat seama că și ăsta e un motiv pentru care aș vrea să mă mut din București, voi fi cumva obligată să mă mișc mai mult. Dar nici să rămîn captivă într-un paradis personal din vîrful unui deal... nici măcar n-am reușit să-mi iau nenorocitul ăla de permis de șofer. Pentru că ăsta e riscul, să devii treptat prizonierul unei case minunate, al unei curți ideale, iar cînd te reîntorci întîmplător în București să ți se pară că ai ajuns la New York.
În drum spre București, în mașină, pe A3, m-am întrebat din nou dacă chiar e musai să cumpăr ceva, orice. Dacă să investesc bani în ziduri, grădini, dulapuri și tufe de trandafiri. Dar asta e tema unui alt articol
