În anii copilăriei și adolescenței mele din perioada ceaușistă se vorbea destul despre Femeie. Femeile, da, majoritatea, lucrau, aveau „servici”. Dar, așa cum am mai scris, tot femeile erau cele cu încă o normă acasă. Ele făceau mai toate treburile casei. Așa era mentalitatea epocii legată de femei: așa trebuia. Vechiul statut al femeii, cel de casnică, deși aparent ieșit din joc, de fapt se menținuse. Și lui îi fusese adăugat noul statut, cel de „om al muncii”. Apariția celui nou nu-l scosese, nicidecum, instantaneu din joc pe cel vechi. Drept urmare a acestei să-i zicem anomalii, cele două statute coexistau nu într-un mod pașnic, ci într-unul epuizant.
Pentru femei, bineînțeles. Sigur, aparent, Femeia socialistă părea un soi de Wonder Woman: le făcea pe toate, dintr-o zvîcnire de nas, asemea Samanthei din Ce vrăji a mai făcut nevasta mea (Bewitched, Sol Saks, 1964-1972). Ținea casa lună, spăla, călca, gătea. Făcea copii, cîți dădea Dumnezeu, căci avorturile erau interzise, și apoi îi creștea și se ocupa de educația lor, ca o mamă erionă ce era. Și, dincolo de asta, opt ore pe zi, de la 8 la 16, în general, mergea la serviciu. Toată lumea era angajată. Nimeni nu avea voie să nu contribuie la construirea societății socialiste multilateral dezvoltate. Sigur, femeile puteau sta acasă cît erau copiii mici. Dar cam atît, apoi reintrau în vîrtej. Slujbă, copil, treabă acasă. Un ciclu interminabil. Erau Superman-ii societății de atunci, femeile. Și nimeni nu părea că le ridică statui pentru asta. Da, mai apăreau bla-bla-urile de rigoare propagandistice cu „femeie și mamă” în limba de lemn, dar rămîneau la nivel de bătut cîmpii. Nu apăruseră decît în infimă măsură aparatele electrocasnice care să le ușureze munca. Aceasta se făcea, în general, manual. Bărbații le ajutau, pe atunci, în mică măsură.
Cît despre alte nevoi ale femeilor, n-am prea auzit vorbindu-se. Da, exista preocuparea pentru maternitate. Femeia era o sursă de reproducere și de propășire socială. Despre o altfel de feminitate nu țin minte să fi fost vreun discurs. Cel puțin nu oficial. Educația sexuală se mărginea la vreo două ore de anatomie la care toată clasa chicotea. Și cam atît. Altfel, desigur, neoficial, țin minte că, la un moment dat, prin clasă zburau baloane din prezervative chinezești. Despre care, pe atunci, nici nu știam ce sînt.
Sigur, fiecare afla din familia lui, pe cît era aceasta în stare, aproximativ cum stă treaba. Mai exista și un manual, albastru, de educație sexuală, și el foarte doct și-ntr-un limbaj de lemn, pe care l-am tocit răsfoindu-l și, mai ales, încercînd să-l înțeleg la o anumită vîrstă. Bineînțeles că toate celelalte se aflau neoficial. De la cuvintele scrise, din fericire, și atunci, pe ziduri, cu litere de-o șchioapă. Și mai ales de pe stradă. Unde lucrurile stăteau cu totul altfel decît în propaganda oficială.
Nu existau legi împotriva hărțuirii sexuale. Așa că „agațamentele” pe stradă erau la ordinea zilei. Dacă te plimbai chiar ziua-n amiaza mare, nu neapărat îmbrăcată în vreun anumit fel, diverse persoane de sex masculin îți adresau, mai de la distanță, mai îndeaproape, tot soiul de cuvinte. Unele strict apreciative. Altele vulgare. Majoritatea inofensive. Pentru vremurile mai permisive de atunci – astăzi le-am cam găsi inacceptabile. Atunci ne mai amuzam. Propunerile puteau însă merge mai departe: respectivul individ putea intra în vorbă cu tine și-ți putea face diverse propuneri și oferte. Dintre care cea mai frecventă era să-ți ceară numărul de telefon. Cea mai neplăcută era să se țină de-a dreptul după tine pe stradă, aveai, n-aveai chef. Aici deja lucrurile nu mai erau nici la granița cu simpaticul, era o agresiune. Care nu era luată într-atît de în serios dacă nu se perpetua obsesiv. Adică dacă nu puteai scăpa de perseverentul individ după o bucată de drum. Atunci începeai să te panichezi și intrai în acțiune. Mai întîi te rățoiai la insul în cauză. Apoi, dacă nici asta nu funcționa, apelai la trecători sau, în cele din urmă, la un milițian (polițistul de atunci).
Despre aceasta într-un articol viitor.
