În articolele jurnalistice de propagandă din perioada comunistă se poate observa la un moment dar o frecvență considerabil sporită a termenului hîrciog, folosit ca metaforă incriminatoare pentru o anumită categorie de „dușmani ai poporului”. În anii 1970-1980 trecuse vremea insultelor animaliere agresive (năpîrci, vipere, șacali etc.); se găseau însă, la nevoie, alte denumiri educative. Cuvîntul hîrciog este un adevărat indicator al temei, tot mai acutizate spre sfîrșitul regimului, a lipsurilor alimentare. Strategia propagandistică rudimentară consta în a pune lipsurile pe seama cetățenilor care ar fi cumpărat mai mult decît le trebuia, fie din pur egoism și absurdă lăcomie, fie din naivitate (ascultînd zvonurile despre penurie), fie pentru a le revinde, ca speculanți. Tonul indignat al articolelor pe această temă apare mai devreme decît ne-am aștepta, de exemplu într-un articol care separă amenințător categoriile sociale: „Hîrciogi au fost, sînt și, nu ne îndoim, vor mai fi. Dar noi, oamenii, de ce admitem ca acești hîrciogi să trăiască printre noi? De ce să-i tolerăm pe aceia cărora nu le pasă de ceilalți, pe acești egoiști incorigibili? Putem admite, în continuare, ca prin dosul magaziilor și magazinelor unii să scoată cu sacii alimente (făină, zahăr, mălai etc.) – în vreme ce noi, ceilalți, ne mulțumim cu un kilogram-două – dar pe care, datorită golului artificial creat de hîrciogi, nu le găsim?” („Hîrciogi”... printre oameni“, în Secera și ciocanul, 22.11.1970).
De fapt, pornind de la două caracteristici de comportament ale animalului, metafora hîrciogului era folosită pentru două situații diferite: pentru a-i denumi pe cei care făceau provizii alimentare, dar și pe cei care furau cereale de pe cîmp: „printre culegători mai apar și acei «hîrciogi» care dijmuiesc recoltele” (Năzuința, 19.10.1985); „N-au vrut să înţeleagă că furînd cantitatea de 111 kg de grîu au atentat la pîinea oamenilor cinstiţi” („Trei... hîrciogi“, în Cuvîntul nou, 9.09.1982).
Metafora hîrciogului apărea frecvent în titluri, mai ales în presa locală: „Da, mai avem și hîrciogi...“ (Tribuna Sibiului, 25.10.1979); „Nici o îngăduință față de speculanți și «hîrciogi»” (Flacăra Iașului, 11.10.1981); „Trei... hîrciogi“ (Cuvîntul nou, 9.9.1982); „Vară grea pentru... hîrciogi“ (Înainte, 14.07.1985); „Hîrciogi cu... CEC-uri“ (Înainte, 27.09.1988); „Scurta toamnă «fierbinte» a unor... hîrciogi“ (Înainte, 27.09.1988) etc. Caracterul artificial al metaforei, fără circulație în vorbirea cotidiană, e semnalat de abuzul de ghilimele și puncte de suspensie.
Ziarele centrale dădeau totuși tonul incriminărilor, opunînd animalitatea hîrciogilor unui ideal al cetățeanului normal, corect, rațional: „Te duci, să spunem, la magazin şi vezi la şirul de oameni care-şi fac în mod normal şi corect aprovizionarea unii care îndeasă în sacoşe, sacoşe multe şi felurite, tot felul de produse. Şi nu în cantitate raţională. [...] Îți vine alteori să-l întrebi de la obraz pe un asemenea hîrciog cît i-a dat el societăţii ca să ceară aşa de mult. Ştiu, asemenea hîrciogi sînt oricind dispuşi să-ţi livreze ca argument tot felul de zvonuri nesăbuite şi rău intenţionate” (Scînteia tineretului, 22.12.1980). Vituperările recurg și la alte cuvinte-cheie: hîrciogii sînt hrăpăreți, cămările lor sînt burdușite. Tema este exemplificată prin povestiri moralizatoare și particularizată prin menționarea numelor (pe care le-am înlocuit prin inițiale în citatele de mai jos) și chiar a adreselor celor învinuiți: „Aş supune atenţiei opiniei publice unul din multele exemple din ultimele zile: într-un bloc, unde o familie de asemenea «hîrciogi» adunase nu mai puţin de 100 – una sută! – sticle de ulei, rafturile cămării s-au prăbuşit sub greutatea poverii şi provizia «agonisită» s-a făcut ţăndări. Sau exemplul cumpărătoarei P.E., domiciliată in Aleea Posada nr. 48, care, la o singură cumpărătură, a achiziţionat 14 litri de ulei” (Scînteia, 23.09.1981); „la S.B., îngrijitoare” s-au găsit „800 gr cafea şi 4 kg zahăr” (Scînteia tineretului, 9.10.1981).
Textele în care li se atribuia cetățenilor indignați apelul la reglementări și pedepse aspre („Să nu-i putem stîrpi pe acești hîrciogi?”, Scînteia tineretului, 10.10.1981) pregăteau și însoțeau propagandistic apariția decretului care a introdus, printre altele, cartelele și distribuția alimentelor pe baza buletinului de identitate (Decret privind măsuri pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei, în România liberă, 10.10.1981).
Din reportajele epocii răzbătea totuși din cînd în cînd, involuntar, în ciuda retoricii eufemistice și deformatoare, cîte un fragment de realitate, ca în declarația voit „principială” atribuită unei vînzătoare: „Azi am primit 2 lăzi cu pachete cu unt. N-ar fi fost corect să dăm unui client 4 pacheţele şi altuia deloc. Chiar dacă uneori sîntem jigniţi, sîntem hotărîți să nu cedăm poftei unora de a-şi burduşi cămările” (Scînteia tineretului, 9.10.1981).
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
Credit foto: Wikimedia Commons
