Atracția sejururilor la mare era, desigur, statul în apă. Dacă m-ar fi întrebat cineva de ce mă duc la plajă, aș fi răspuns, fără să clipesc, că o fac pentru a intra-n mare. Tot ritualul cu plaja, de care avea grijă mama, nu-nsemna nimic pentru mine. De fapt, nu-l suportam. Nu-mi plăcea deloc să stau la soare și să mă prăjesc ca un șnițel uitat pe foc. De altfel, cînd m-am făcut mai mare, am început să consider statul la plajă tot mai mult ca pe o datorie de care m-am străduit să scap de cîte ori am putut.
Intratul în apă, însă, în vremea copilăriei, avea loc tot conform unui ritual. După un număr de ședințe de rumenit pe-o parte și pe alta, cam la vreo 40 de minute de la sosirea pe plajă, se dădea semnalul plonjatului în mare. Care, bineînțeles că, pe vremea aceea, se făcea doar împreună cu un adult. Și cu un colac. Nu mai țin minte exact modelele de colaci pe care-i aveam, dar știu că nu intram fără ei în apă. Era o regulă nescrisă, dar frecvent spusă. De altfel, în copilăria mică nu știam bine să înot, deși făcusem niște cursuri. (Am învățat cu adevărat de-abia pe la 12-13 ani.)
Intram cu colacul și înotam dînd asiduu din picioare. Ori pur și simplu mă lăsam în voia valurilor, nu departe de mal. Intram cu unchiul meu ori cu cîte un prieten de familie bun înotător, care avea curajul să ne ducă, pe noi, copiii, cu colacii noștri cu tot, ceva mai departe, dar în limite rezonabile. Care ne instruia să ne lăsăm în voia valului cînd acesta își făcea apariția. Erau, precum se vede, reguli destule și în apă. Cu toate acestea, nimic nu-mi putea știrbi fericirea pe care o simțeam acolo. Cînd mă lăsam dusă de apă și-ncepeam să plutesc, chiar pentru cîteva minute, intram în altă stare. Pentru mine era Paradisul.
Pe la 12-13 ani, cum am mai scris, am hotărît să iau lecții de înot în piscina interioară a hotelului la care stăteam. Domnul care ne dădea lecții, înțelept și rubicond, m-a învățat tot ce știu. Nu m-a aruncat în apă și n-a încercat nici un fel de metode extreme ori novatoare cu mine. A avut pur și simplu răbdare și mi-a explicat totul rațional. De la el am înțeles lucrul cel mai important, pentru care-i sînt recunoscătoare pînă-n ziua de azi: și anume, coordonarea respirației. Am înțeles că, dacă vreau să înaintez practic oricît și să nu obosesc, trebuie să-mi coordonez respirația cu mișcările brațelor și ale picioarelor. Că nu e vorba nici de viteză, nici de performanță, ci de știință și de rezistență. Nu a fost ușor, a durat ceva pînă am prins șpilul. Dar profesorul avea răbdare și tact, nu se stropșea la elevii săi. Așa că, încet-încet, am reușit să ajung tot mai departe de capătul de pornire al bazinului, unde atingeai fundul acestuia cu picioarele. În loc să mai fac ture mici și timide în lățime, am prins curaj – întîi cu profesorul alături și apoi fără – să mă avînt pînă-n capătul mult jinduit. Cel în care picioarele-ți atîrnau în apă și nu se loveau de nimic. A fost una din victoriile vieții mele de copil spre adolescent. Fiindcă plutirea în apă adîncă a însemnat un soi de desprindere. În sfîrșit am avut voie și, mai ales, am putut să ajung pe cont propriu în capătul cumva interzis. Care părea de neatins. Și în care mama nu avea acces. Pentru că ea nu făcuse lecții organizate și înota doar acolo unde puteai atinge fundul. Era o senzație nemaiîntîlnită de libertate. Asociată cu fericirea plutirii despre care am mai pomenit. Trăiam ceva complet nou, care, așa cum se spune prin cîntecele de mîna a doua, îmi dădea aripi. Pe scurt, cunoscusem o variantă de fericire accesibilă prin mijloace proprii.
În partea cu apă adîncă a bazinului înotau tot soiul de oameni, se deschidea o lume. Chiar dacă erau doar capete cu căști ițindu-se din apă, privirile se intersectau și te puteai saluta, din ochi, cu te miri cine. Deveniseși, deodată, o persoană de sine stătătoare. Care-și putea gestiona o doză de fericire. Și care era capabilă să intre în contact cu lumea nefamiliară. Lumea largă...
