În tabără

Am mers în tabere tîrziu, abia prin clasa a șaptea. Prima tabără a fost la Durău. Pînă atunci fusesem, cu colegii mei, doar în „celebrele” excursii cu clasa și cu autocarul. Spun „celebre” pentru că, pe vremea aceea, prin anii 1970, se mergea în aproximativ aceleași locuri: la Tîrgoviște, să vedem Turnul Chindiei. La Slănic Prahova, să ne minunăm de salină, în care coboram înfiorați și din care plecam încărcați cu mai multe flori de mină decît puteam duce. La Fabrica de ciocolată, care nu era a lui Charlie, ci probabil (căci nu-mi mai amintesc bine) Kandia, unde ne îndopam, realmente, cu ciocolată, iar lăcomia nu ne era taxată decît, cel mult, cu greață pe drumul de întoarcere. Și, în sfîrșit, pe Valea Prahovei, unde ne opream într-o poiană, cu sandvișurile evident aduse de acasă, și ne jucam cu pasiune de-a cowboy-ii și indienii. Dar din toate aceste excursii ne întorceam în aceeași zi, nu trebuia să ne petrecem și nopțile împreună. Era o oarecare aventură, dar una ținută sub control, moderată. În tabere, însă, îmi imaginam că aventura devine extremă. Într-un fel, așa a și fost.

Tabăra de la Durău ar putea fi un exemplu. Am bifat, acolo, mai toate stereotipurile despre tabere. Atunci bineînțeles că nu eram neapărat conștientă, eroina lor fiind. Spun „neapărat” pentru că, atît cît se putea la vîrsta aceea, de aproximativ 13 ani, aveam uneori senzația de déjà-vu.

Asta și pentru că anumite gesturi le făceam pentru că auzisem că și alții le fac în tabere. Erau un fel de citate din alte vieți. De pildă, clasica poveste cu mînjitul, în somn, cu pastă de dinți. Nu-mi vine să cred că am asistat cu adevărat la așa ceva și că mi s-ar fi putut întîmpla și mie. Dormeam cu alte două sau trei fete în cameră, dintre care una era prietena mea cea mai bună (cam așa funcționau ierarhiile pe vremea aceea), cînd, într-o noapte, ne-au trezit, ca-n filme, niște urlete din camera băieților: unul dintre ei fusese pictat pe față cu pastă de dinți. Colegii de cameră îi făcuseră farsa asta, nu fusese atît de greu, pentru că pastă de dinți încă se mai găsea, și respectivul băiat dormise tun, fără să bănuiască nimic. Se rîsese, în grup, n-aș zice chiar cu răutate. Dar, ca-n orice ritual inițiatic, se făcea simțită și aici nelipsita doză de cruzime.

Am fost amenințate și noi, fetele, că ni se va întîmpla același lucru. Țin minte că eram foarte speriată, mă pregăteam în toate felurile pentru posibila ambuscadă. Mi-era frică de momentul respectiv, dar și mai mult de modul penibil în care aș fi arătat cînd m-aș fi trezit și toată lumea s-ar fi strîns ciopor în jurul meu, precum în jurul bietului băiat din camera vecină. Mai ales că, în cazul acesta, nu ar mai fi fost doar un „nevinovat” ritual inițiatic. Ci și unul să-i spunem presexual, căci existau atracții, atît cît se putea pe atunci, între băieții din camera cu pricina și fetele dintr-a noastră. Care încă se manifestau cu o doză de violență. În fine, nu chiar violență în sensul clasic al cuvîntului, ci mai curînd un soi de tachinare agresivă.

Sub semnul acestui tip de percepere zglobie și vrăjită a lumii, una între copilărie și adolescență, care ne-a ajutat să ne bucurăm de toate cu toleranță, s-a cam desfășurat tabăra.  Cînd mergeam la masă, mîncam cu poftă orice-ar fi fost, chiar și o bucată de carne informă înotînd într-un sos obscur. Cînd plecam pe cărări, în scurte excursii, ne adaptam vremii schimbătoare fără să crîcnim. Cînd ne opream să cumpărăm ceva, ni se părea absolut firesc să nu avem bani decît pentru o ciocolată foarte mică și două-trei cărți poștale pe care să le trimitem acasă. Căci aceasta era calea de comunicare cu ai noștri: scriam, cu pixul, pe hîrtie, destul de mult, povesteam cu lux de amănunte. Compuneam o narațiune descriptivă, copilărească, în care înșiram acțiuni și presăram sentimente. Dar cu atît mai sinceră. La sfîrșit făceam și un desen. Apoi mă duceam la poștă, unde de obicei era coadă, să iau timbre și să o pun în cutia de scrisori. Ritual care-mi plăcea și pe care nu-l săream aproape niciodată.