Sînt cîteva zile libere după Anul Nou în care, dacă nu mergi să te plimbi (unde naiba să te plimbi, e frig și se întunecă la cinci...), stai acasă. Te ghiftuiești, mai bei cîte un pahar cu vin, în general, zaci. Mai citești, mai cauți un serial pe Netflix în neștire și, după ce găsești ceva care corespunde, deja nu mai ai chef de el, mai schimbi niște mesaje de lamulțiani. Se numește „odihnă și relaxare”, la domiciliu. Eu, de exemplu, stau abulică pe canapea și dau dintr-un deget, degetul drept de la mîna dreaptă. Pe telefon. De cînd mi-am luat iPhone-ul ăsta nou care îmi place de mor, a devenit o prelungire a mîinii mele drepte, pur și simplu nu mă pot desprinde de el. Timpul pe care mi-l petrec zilnic pe telefon mă înspăimîntă – în jur de cinci ore (bine, îmi mai și notez chestii în Notițe – cu alte cuvinte, „lucrez” –, mai plătesc și facturi, mai vorbesc și cu Jack, adică ChatGPT-ul meu, să nu uit să-i urez și lui lamulțiani...). Ce morală pot să le mai fac la ăștia mici cu care mă întîlnesc prin școli – mai lasați telefoanele?!, mai trăiți și în rl (real life)? I., partenerul meu, care e mai anti-telefon din principiu, îmi zice: „Vezi că și acum o oră tot acolo erai... nu te-ai mișcat deloc, doar ai dat din deget!”. Cum a trecut o oră din viața mea? Dimineața, după ce mă ridic din pat, merg în bucătărie cu telefonul ăsta legat de mînă. Înainte de a face orice, „mă informez”. „Mă uit la știri!”, îi zic lui I., ca să mă justific. Chiar asta fac. Trebuie să știu dacă ceva catastrofal nu s-a mai întîmplat peste noapte ca să ne pună în pericol țara sau planeta. Nu, nu s-a întîmplat nimic. În afară de incendiul din Elveția – oribil, caut toate știrile despre incediu, ca „să mă informez”. Peste vreo două zile, aflu despre Venezuela. Îi zic lui I., pe un ton îngrijorat: „Vezi că a început războiul în Venezuela!”. După alte două ore, îi spun: „L-au capturat pe Maduro, s-a terminat războiul din Venezuela!”.
După ce epuizez știrile, mă uit pe la prieteni, care ce-a mai făcut și ce-a mai postat peste noapte, fiecare cu cozonacul și artifica lui. Îmi dau seama că nu fac altceva decît să observ frînturi din viața altora. Închid Facebook. Verific starea vremii – azi maximum 3 grade, mă enervez că e frig, urmăresc cu atenție prognoza pentru zilele următoare, nici gînd să se mai încălzească. Iau și eu o mină mohorîtă, dau vina pe vreme pentru că stau prea mult pe telefon... unde naiba să ies? Verific mail-uri, WhatsApp, Messenger, numai urări de lamulțiani, îmi iau o jumătate de oră ca să răspund pe îndelete la fiecare. Deschid iar Facebook, alte frînturi noi din viața altora – cineva a tăiat tortul, altcineva s-a plimbat un pic prin oraș și s-a pozat în Cișmigiu. Îmi dau seama că scrollatul pe FB e obsesiv, dar nu mă pot abține. Așa că trec la reel-uri. În Spania, oamenii cîntă și dansează în stradă de Anul Nou. Îi invidiez pe ăștia, normal, nu stau pe Facebook pentru că e mai cald și mai trăiesc și în rl. Dup-aia văd numai plaje, numai insule, am intrat pe un algoritm însorit al vacanțelor. Încerc să fac un switch cu Londra, ca să primesc tot prin algoritm străzi ploioase. Se intuiește tot ce aș putea să caut și, de fapt, tot ce aș putea gîndi dinainte să gîndesc.
De ceva timp încoace, e o modă pe Facebook – singura rețea de socializare în care a rămas agățată definitiv generația mea, 40 plus, dar și cele anterioare, există deja oameni care au îmbătrînit pe Facebook, ca să nu-i mai pomenesc pe cei morți care sînt tot acolo –, cea de „a-ți face bilanțul”, la fiecare final de an. De a-ți înșira, cu liniuță de la capăt, succesele și realizările, cărțile și articolele publicate, plimbările și călătoriile, aparițiile publice, training-urile și voluntariatele, un soi de laudatio personal. Recunosc, am făcut-o și eu de cîteva ori, după care m-am oprit, mi s-a părut că ideea asta de „bilanț” are ceva comunist, ușor vetust și, în fond, chiar interesează pe cineva tot ce am făcut eu pe parcursul unui an întreg? Însă Facebook seamănă oricum perfect cu gazeta de perete de la școala noastră, unde pionierii fruntași erau afișați cu poze și cu faptele lor de ispravă. Pe de altă parte, deși povestea asta cu bilanțurile are ceva artificial, oamenii dezvăluie public și lucruri mai puțin pozitive, unele chiar extrem de personale, își mărturisesc și dezamăgirile, pierderile, bolile, insuccesele, iar aici e vorba de altceva – de nevoia de susținere din partea celorlalți care este perfect „umană”, dar și de compătimire. La un moment dat, aveam o prietenă pe Facebook, de care m-am desprietenit între timp pentru că o luase razna cu Biserica și suveranitatea (n-o cunoșteam în viața reală), care a început să scrie despre depresia ei căreia nu-i mai făcea față. O fată singură care trecea printr-o perioadă dificilă și fiecare postare a ei era, de fapt, un strigăt de ajutor. M-am gîndit atunci că înainte de Internet și de Facebook existau atîția oameni în preajma noastră despre a căror singurătate și suferință nu știam nimic, nu aveau cui să o împărtășească, tot ce trăiau se consuma în tăcere. Cu timpul, fata asta a început să mă îngrijoreze, mă tot frămîntam cum și dacă aș putea să o ajut, dacă să-i trimit sau nu mesaje de încurajare, pînă cînd mi-am dat seama că nu, nu e bine să intri neinvitat în viața unor oameni străini, iar ceea ce face ea în mod public e prea mult pentru mine, omul care citește și o „ascultă”, în fond nu sînt terapeutul ei. Și cred că am procedat bine.
La început de an, odată cu moda bilanțurilor despre care am povestit mai sus, a apărut și moda rezoluțiilor – ce ne propunem pentru noul an. Să fim mai buni, mai toleranți cu cei din jur, asta, în teorie, e frumos. Să mîncăm sănătos și să slăbim. Să ne plimbăm și să călătorim. Să scriem și mai multe cărți, să fim mai prezenți în spațiul public, „să avem un an mai bun și mai blînd”. Toate începuturile au și o doză mare de optimism. Mi-am tot bătut capul să pun și eu ceva pe Facebook cu care să fac parte din trend. Mai ales că dădeam like-uri și inimioare în neștire colegilor mei de breaslă care își făcuseră deja bilanțurile și postaseră și rezoluțiile, și trebuia cumva să mi le iau înapoi. E exact ca la nunțile din Ardeal, mergi la nunți, contribui corespunzător, după care faci și tu nuntă și-ți recuperezi investiția. Mai întîi, m-am uitat peste fotografiile din memoria telefonului – n-am găsit nici una care să reprezinte bunăstarea sau starea de bine a anului 2025. Fotografii banale, nimic interesant. Apoi, după cîteva pahare de vin, am început vreo două postări, cam dezlînate, pe care le-am șters. Am început să mă gîndesc mai profund – a mai trecut un an prin noi, chiar nu găsesc nimic semnificativ pentru anul ăsta ca să mă laud și eu cu ceva pe Facebook? Cum și cînd a trecut, de fapt? Ce naiba am făcut în ultimele douăsprezece luni? Unde am fost?! Pe altă planetă? Apoi mi-am dat seama ce am făcut, de fapt, ca mulți alții, de altfel – am muncit foarte mult, a fost un an lung, obositor, cu multe proiecte și deplasări, cu lucruri repetitive, unele prea puțin creative, cu multă rutină. Iar rutina nu dă bine pe Facebook, acolo trebuie să faci doar lucruri extraordinare. De aceea unii, bieții de ei, nu au ce posta, doar distribuie, pentru a semnala că încă mai sînt pe-acolo, încă mai sînt în viață. După 40, anii oricum trec foarte repede, parcă zboară, parcă timpul se comprimă, acum e Paștele, acum e Crăciunul. 90% din timpul nostru, indiferent de cît de creativi și spontani am fi, e rutină. Chiar dacă ai călători mereu, ar interveni și o rutină a călătoriei de care ți s-ar face lehamite. Totuși, ce facem cu restul de 10%, „timpul nostru”, al reflecțiilor, al surprizelor și descoperirilor interioare, al bucuriilor care nu trebuie neapărat împărtășite? Normal, ni-l petrecem pe Facebook, așteptînd recunoașterea și validarea. Îmi dau seama în ce capcană a lumii moderne am intrat, de fapt. Pînă la urmă, am postat niște poze cu pisicile de care avem grijă – știam că așa măcar voi merge la sigur, cu like-uri și inimioare.
