Adverbul inclusiv este înregistrat în dicționarele noastre ca provenind din franceză (din inclusif, în DEX) sau din latină (inclusivus, în Dicționarul limbii române, DA) sau, și mai corect, din ambele surse. Cuvîntul este un împrumut modern latino-romanic, care s-a impus repede; pe la mijlocul secolului al XIX-lea era deja foarte răspîndit. Apărea în textele vremii în mai multe variante, cu s intervocalic păstrat („ofițeri pănă la gradul de locotenent inclusiv”, Gazeta Transilvaniei, 1856) sau sonorizat, devenit z („i s-au înapoet toată țara muntenoasă, incluziv pănă la Cașmir”, Albina românească, 1846). Avea și o variantă cu terminația -e („pănă la 31 Optombre 1858 inclusive”, Gazeta Transilvaniei, 1858): un latinism de succes în scrisul intelectualilor din secolul al XIX-lea. Despre fenomenul preluării din latină a unei forme adverbiale în -e a scris Mioara Avram („Cultisme adverbiale cu sufixul -e în limba română”), ilustrîndu-l prin multe alte exemple: „certe știu”, „a refuzat-o energice”, „zice esprese”, „sincere dorim” etc.
Adverbul inclusiv este explicat în DEX prin echivalarea cu alte construcții („împreună cu...; și cu...”) și printr-o indicație de utilizare: „și cel din urmă (dintr-o serie de numere, de date etc.)”. De fapt, adverbul e un instrument lingvistic cu funcții precise, care poate sta în fața unui alt cuvînt, focalizîndu-l și implicînd faptul că lucrul denumit este mai puțin așteptat (inclusiv el = „chiar și el”) sau se poate plasa după un anumit reper, indicînd termenul-limită.
Oscilația inițială între două forme de scriere și de pronunțare a adverbului – inclusiv și incluziv – se explică prin raportare la latină și la scrierea din franceză a consoanei intervocalice (s), respectiv la pronunțarea din franceză (z). Pînă la urmă, scrierea tradițională, apropiată de latină și de forma cu care cuvîntul s-a păstrat în scris în franceză (și în alte limbi moderne) a învins. Nu același lucru s-a întîmplat în cazul cuvîntului incluziune, scris în mod curent cu z (și pentru care varianta cu s a fost de la început foarte rară). Scrierea cu z se explică prin legătura cu pronunțarea din sursa imediată (franceza) și, foarte probabil, prin imitarea altor neologisme cu terminație similară. Substantivul incluziune a intrat în română ceva mai tîrziu, ca termen de specialitate în diferite domenii, de exemplu în medicină: „Incluziunea s-a făcut în parafină” (Analele Academiei Române, 1910-1911). Cuvîntul a rămas pînă tîrziu un termen tehnic, în vreme ce pentru sensul curent al cuprinderii într-un întreg se folosește termenul general includere. În DEX sînt înregistrate și astăzi doar sensurile tehnice și științifice ale cuvîntului incluziune: „particulă de material străin conținută în masa unui corp solid”, „defect de fabricație al unei piese, constînd în prezența în masa metalică a unor particule izolate”, „relație între două mulțimi prin care se exprimă faptul că orice element al primei mulțimi îi aparține și celeilalte”.
În ultimii 25 de ani, termenul incluziune a fost folosit din ce în ce mai mult în politică și în presă cu un sens predominant sociologic, preluat din engleză (după inclusion): „factor de incluziune, de unificare” (Observator cultural, 2000), „un plan de incluziune a minorității” (Evenimentul zilei, 2010), „o lume a incluziunii” (Dilema veche, 2023). Termenul a fost înregistrat în ediția a treia, din 2013, a Dicționarului de cuvinte recente, cu definiția „integrare a individului in sistemul social”; de fapt, integrarea se referă în special la tratarea egală a diferitelor minorități.
Odată cu noul sens dominant al cuvîntului incluziune s-a răspîndit și adjectivul incluziv (cu sensul preluat din engleză, din inclusive: „incluzînd diferite categorii de persoane, tratate corect și egal”): „Un produs sau un serviciu este incluziv atunci cînd potențialii beneficiari provin din grupuri sociale cît mai diferite” (apass.ro); „educaţia incluzivă se referă la ridicarea tuturor barierelor în învăţare şi la asigurarea participării tuturor celor vulnerabili la excludere şi marginalizare” (punctul.ro); „utilizarea unui limbaj incluziv în anunțurile de recrutare” (ubbcluj.ro). Cuvîntul nu este înregistrat, deocamdată, decît în Dicționarul de cuvinte recente (cu explicația „referitor la incluziunea socială”) și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic (DOOM3, 2021).
Probabil că vorbitorii au preferat pentru noul adjectiv forma cu z din simpla nevoie de diferențiere față de mai vechiul adverb. Dacă specializarea actuală se va impune, aducînd cu sine și riscul de producere a unor confuzii paronimice, noul adjectiv incluziv va trebui înregistrat în viitoarele ediții ale dicționarelor generale.
Rodica Zafiu este profesor dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
