Cei care, prin profesiile universitare, sîntem implicaţi în programele de schimb academic dintre România şi lumea apuseană, am devenit conştienţi – în ultimele trei decenii – de un paradox. Profesorii trimişi în ţara noastră (după 1995) de instituţiile vestice de profil s-au aflat cu multe clase sub valoarea celor veniţi aici de-a lungul epocii ceauşiste. Se pare că, în postură de „inamici”, eram, pentru ocidentali, mult mai interesanţi decît în postură de „aliaţi”. Avea România, pe vremuri, în ochii lor, aerul unei „dame” bine, pentru seducerea căreia merita să te arunci şi în flăcări. Ulterior, acea femme fatale a luat, se pare, expresia unei „tipe” fanate şi dispensabile. Student la Engleză fiind (la sfîrşitul anilor ’80, în plin îngheț ceaușist), am lucrat, culmea, cu lectori americani şi britanici (vizitatori, pentru anumite perioade, ai Universităţii ieșene) de cea mai bună calitate intelectuală. Oamenii respectivi aduceau un suflu nou actului de învăţămînt, impresionînd prin eleganţa, inteligenţa şi civilitatea lor. Nu spun că tradiţia a căzut brusc în 1990. Indivizi valoroşi au continuat să sosească, pentru încă vreo doi-trei ani, şi ulterior. Apoi însă ceva s-a rupt în echilibrul marilor programe derulate de americani şi de europeni. Întîi au apărut sincope în prezenţa ca atare a unor lectori străini aici (lucru de neimaginat pe vremea lui Ceauşescu, cînd nu era posibil să începi un an universitar fără un nou profesor descins din spaţiul liberal), iar, mai tîrziu, sosirile euro-americanilor au ajuns tot mai inconsistente și haotice. Se cristalizase convingerea că din „inamici” ne transformaserăm în „aliaţi”, nemaireprezentînd o „miză politică”.
Dacă doar valoarea intelectuală ar fi fost punctul slab al noilor contracte de schimb dintre universităţile româneşti şi lumea civilizată, nu mi-aş mai fi bătut gura de pomană. La o adică, şi studenţii noştri dobîndiseră, mai nou, şansa să călătorească şi să-i vadă pe marii profesori (europeni ori americani) la lucru, la ei acasă, fără să le pese prea mult de surogatele universitare venite prin zona băştinaşă. Problema e totuși, cumva, mai serioasă. Mulţi dintre străinii trecuţi prin România (educaţională) a ultimilor treizeci de ani (cei pe care i-am cunoscut, bineînţeles, dar trebuie să precizez că – în contextul profesiei mele anglistice – ei nu au fost puţini) mi s-au părut inşi cu probleme chiar în societăţile de unde proveneau. Iniţial, am avut o aşa-zisă „epocă a rufoşilor” (pe la jumătatea anilor ’90), populată de nişte tineri dubioşi, pe care ţi i-ai fi imaginat mai curînd cîntînd la metrou decît predînd engleza în licee și facultăți. Părul (tras adesea în „biluţe africane”) le acoperea faţa, iar hainele le dădeau un aer de homeless people. Intervalul nu a durat, făcînd loc unui nou segment temporal, al „bizarilor” cu acte în regulă de data aceasta. Cei sosiţi acum erau exotici şi enigmatici, dezvăluind frecvent mici sau mari probleme de comunicare. Aceştia au devenit fie distracţia studenţilor, fie teroarea lor, în funcţie de conjunctură și temperament.
Reţin cazul unei doamne din SUA, venită la noi pe la sfîrşitul anilor ’90. Tunsă haotic, cu dioptrii mari şi mers greoi, ea a rămas în istoria locului prin memoriul pe care l-a făcut către rectorat şi minister, unde semnala că în balconul propriu (al apartamentului repartizat de Universitate) nu exista... sfoară pentru atîrnat rufele. Am văzut-o odată pe stradă (în şlapi şi pantaloni scurţi), cumpărîndu-şi un cornet cu îngheţată. S-a oprit în mijlocul drumului, a privit lung pe sub lentile, cu teamă parcă, ocrotindu-şi cu ambele mîini îngheţata, apoi a scos, cu încetinitorul, o limbă imensă şi a afundat-o în cornet. Moviliţa de ice cream a dispărut imediat, integral şi sfîşietor, în adîncurile fiinţei lectoriţei. Pe la debutul anilor 2000, un bărbat din Tenerife (prezentat drept lingvist anglist, dar cu o engleză inteligibilă numai triburilor din Papua Noua Guinee) a vizitat, plin de entuziasm, Catedra noastră (de Engleză) şi a oferit cîteva inubliabile spectacole. Omul părea un şoarec uriaş, din cauza proeminenţei dinţilor frontali gigantici, dezveliţi permanent într-o albă, imaculată grimasă. Purta părul vîlvoi şi avea mers repezit, de individ urmărit de poliţie. Probabil din cauza complexului limbii engleze, nu stătea aproape niciodată în Catedră. Intra năvalnic, făcea un tur de forţă, cu paşi mari şi ochi exoftalmici, ieşind ulterior, în viteză, pe uşa pe care venise. Privindu-l într-o astfel de patrulare, nu puteai să nu te gîndeşti că Vestul ne-a iubit mai mult ca „inamici” decît ne iubeşte ca „aliaţi”. Intrigat, l-am oprit, la un moment dat, pe profesor cu un „How are you doing today, sir?“ rapid şi obstrucţionist. A zbughit-o afară îngrozit, bîiguind, din uşă, ceva ce semăna cu „Chiţ! Chiţ!”. Am căzut atunci într-o iremediabilă și ireductibilă melancolie, cu gîndul la profesorii mei americani din anii ’80.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.
