Bunicii mei au avut, în ambele case în care au locuit, cîte o curte mică. În cea de-a doua casă, pe care mi-o amintesc mai bine, aceasta avea o parte din față, la stradă. Și una ascunsă, în spate. Cam acolo ne făceam veacul. „Noi” fiind copiii de pe respectiva străduță. Una care dădea spre Parcul Tineretului. Ne-am mutat acolo de pe o stradă de vizavi, care ducea spre Parcul Libertății de atunci, Parcul Carol de azi. Acolo, bunicii mei stăteau cu chirie. Nu s-au putut muta în casa de pe cealaltă parte a Căii Șerban Vodă, deși era proprietatea lor, pentru că locuiau niște chiriași prea bine cu regimul de atunci.
În cea dintîi casă, tip vagon, am trăit, cum am mai scris, primele experiențe în natură. Acolo m-a mușcat prima viespe. Acolo am călcat o furnică și am înțeles că se moare. Tot în vechea curte am văzut cum rîmele se regenerează, și asta mi-a mai dat speranță. În aceeași curte am învățat șotronul, pe care-l parcurgeam pînă la capăt dus-întors, de multe ori, fără vreo greșeală. Precum și să sar coarda, în feluri ce păreau nenumărate, de multe spre nesfîrșite ori. Să deosebesc porumbeii de turturele și să știu că nu te poți apropia de orice cîine, căci te poate mușca.
La un moment dat, nici nu mai știu cum, casa de peste drum, adevărata casă a bunicilor mei, s-a eliberat. Calea Șerban Vodă a devenit un fel de fluviu destul de năbădăios (pe vremea aceea și mulți ani de-atunci încolo nu a existat o trecere de pietoni). Țin minte pînă azi cum traversam acest rîu imaginar cu bunicii mei plini de pachete, eu însămi avînd o trotinetă încărcată cu diverse, printre care ghivece de flori. Eram deja mai mare cînd se întîmpla asta, aveam vreo 7-8 ani. Ne-am obișnuit destul de greu cu noua casă. Deși ne plăcea, se petrecuseră prea multe, și nu rele, în cea veche. Bunicii mei stătuseră acolo mai toată viața lor. Și eu, de cînd mă știam și veneam la ei. Totuși, casa cea nouă (de fapt, atît de veche) ne plăcea. Și felul în care era împărțită ni se părea mai ușor de gestionat.
Exista, cum am mai zis, o parte de curte în față. Care era cea publică, locul de contact cu ceilalți. Bunicul meu planta acolo, nu neapărat special, cele mai frumoase flori. Acolo a apărut și un cais, nu mai țin minte exact de cînd. Dar știu că, în mod cu totul neașteptat, dădea roade din plin. Și fructele lui aveau un gust dacă nu paradiziac, pur și simplu perfect. Tot în partea aceea era și cutia de scrisori. Lipită de poartă, în interior, în exterior avînd doar o deschizătură prin care factorul să pună, desigur, corespondența. Dar în primul rînd ziarul care venea zilnic. România liberă, la care erau abonați bunicii mei. Din România liberă aflau cu precădere cine a mai murit. Sigur, și știrile, veți spune. Dar știrile din ziarele de atunci nu erau chiar știri. Erau omagii și propagandă. Totul era oficial și făcătură. Sigur, printre rînduri mai puteai citi și ceva real. Vizitele tovarășului Nicolae Ceaușescu prin țară sau prin străinătate.
Din fericire, existau foarte puține știri și pe alte teme. Fapte diverse. Căței sau pisici care s-au pierdut și s-au întors acasă după ani, străbătînd nu știu cîți kilometri pe jos. Vreo descoperire formidabilă a științei și tehnicii. În plus, programul cinematografelor. Caricaturile „Una pe zi“, de Matty. Și, probabil, rubrica sportivă, care, recunosc, nu mă interesa deloc.
Cutia de scrisori în care factorul strecura ziarul și, din cînd în cînd, cărțile poștale era legătura noastră cu lumea din afară mai îndepărtată. Știrile adevărate bunicii mei le aflau, însă, de la Europa Liberă, pe care o ascultau în fiecare dimineață, cu volumul la maximum și geamurile deschise. Culmea, tot în acea parte a casei care făcea legătura cu strada. Pentru că radioul era situat în dormitorul bunicii, fix sub geamurile care dădeau spre curtea din față și, implicit, spre stradă. Nimeni nu considera că povestea asta e vreun act de curaj. Ci unul de normalitate: deschideai geamurile, porneai radioul.
