În vremea adolescenței mele, în anii de școală, liceu și facultate, mersul la cofetărie era Paradisul. Un paradis mic, dulce și, evident, limitat. Dar accesibil și, oricît de neverosimil ar părea, inițiatic.
De fapt, povestea mersului la cofetărie începe mai devreme: în copilăria mică. Pe multiple fronturi... Entertainment-ul, dacă-i pot spune așa, pe vremea aceea, era mersul la Teatrul de păpuși. La „Țăndărică“, aflat pe atunci pe Calea Victoriei, din cîte-mi amintesc. După teatru, cîndva spre prînz, ritualul era să mergem la o cofetărie care se chema chiar Cofetăria Teatrului, dacă nu greșesc. Prăjiturile epocii de atunci erau joffre-ul și mascota. În general, orice cu ciocolată.
Ritualul ăsta se desfășura, îndeobște, în prezența mamei mele. Ea era „zeița” și omul bun la toate al copilăriei mele. Mă însoțea pretutindeni, ca să nu spun „mă ducea”. Uneori însoțită de prietene de-ale ei, dintre care unele cu copii și ele. Îmi arăta lumea prin ochii ei, îmi oferea viziunea ei asupra lumii. Care era una, aș zice, ideală: se gîndea la toate, nu omitea nici gesturile și regulile de protecție, dar nici pe cele ale visării. Mix-ul ei era formula ideală a unei supraviețuiri protejate, fericite, dar și imaginative.
În paralel cu varianta ei de mers la cofetărie, existau și altele. Cea mai imperfectă, dar mai liberă, era a tatălui meu. Cea mai tradițională – a bunicii mele. Le apreciam pe toate la fel de mult, știind însă destul de clar pe undeva, în sinea mea, că a mamei era cea mainstream. Tata mă lua uneori, pe seară, de la bunicii care stăteau pe la Adesgo și o porneam împreună spre casa noastră, care se afla pe Șoseaua Giurgiului.
Drumul cu el era o aventură. Autobuzul era un balaur, dar unul mai mic și prietenos. Căutam comori într-o gaură în zid din stația de tramvai. Cînd ajungeam în cartierul nostru, care începea de pe la Șura Mare, partea mitologică era înlocuită cu una a realității pitorești și consumiste (cît de consumiste se putea în epoca aceea). Aveam „obiectivele” noastre pe acolo, mereu aceleași: toate, de fapt, pe bucata de drum pe care o parcurgeam, pe jos, de la capătul troleibuzelor pînă la blocul nostru.
Intram aproape întotdeauna la tutungerie. Și asta nu doar pentru că tatăl meu era fumător. Ci fiindcă, și pntru el, și pentru mine, era cel mai plin de surprize magazin din zonă. Printre obiectele mici și multe, mereu puteai găsi ceva nou și neașteptat. Dacă aveai suficientă răbdare să scrutezi rafturile din spatele tejghelei cu privirea antrenată și să porți o minimă, dar consistentă conversație cu vînzătoarea.
Apoi, mai era librăria. Unde eram mereu cu ochii cît cepele după ascuțitorile chinezești. Odată am reușit chiar să cumpărăm întreaga serie Albă-ca-Zăpada, cu toți cei șapte pitici ale căror nume eram mîndră că le știam din filmul Disney care rula pe atunci la cinematograful Doina. Albă-ca-Zăpada însăși nu era cine știe ce, dar piticii...
În sfîrșit, ultimul, dar nu cel din urmă obiectiv era cofetăria de cartier. Mică și întunecată, aparent insignifiantă. Dar tot paradiziacă. Prăjiturile de acolo, spre deosebire de cele de la Cofetăria Teatrului și altele din centru, erau multicolore. Culorile lor nu aveau nimic culinar: țin minte că existau unele mov, altele verzi, printre altele. În ambele variante, cred că se putea cumpăra chiar un tortuleț: era pătrat, cu gust de amandină și de vreo patru porții.
Tatăl meu și cu mine cumpăram mereu un astfel de tortuleț în culori suprarealiste. Mama se supăra de fiecare dată pe noi, căci încălcam, astfel, regulile alimentației sănătoase pe care încerca să ni le inculce. Pentru noi, tortulețul mov sau verde era fructul oprit. Gustul lui însiropat și, altfel, nespectaculos era unul al rebeliunii și al solidarității dintre noi. Am continuat să-l cumpărăm mult timp. Pînă a dispărut. Apoi, oricum, noi ne-am mutat de acolo.
