
Pe vremuri, luna decembrie se încadra într-un soi de festivism de sezon. I se spunea „Luna cadourilor” și se vorbea la televizor despre asta, pe la sfîrșit de ani 1970, dacă-mi aduc bine aminte. Se făceau, și pe atunci, reclame la diverse, într-o preistorie a publicității. Teoretic, era o lume desacralizată. Oficial, eram atei. Crăciunul se serba de Anul Nou, vorba vine. Nu în realitate, însă. Toată lumea celebra Crăciunul la timpul său, în mod neoficial. Aproape toată lumea. Aveam o prietenă al cărei tată era în sistem, cum s-ar zice, și în a cărei familie bradul chiar se împodobea în ajunul Anului Nou. Dar aceștia erau, cu siguranță, o excepție. Majoritatea cetățenilor Republicii Socialiste România își cumpărau brad sau ce altă specie de conifere găseau cu puțin înainte de Ajun și-l împodobeau pe 24 decembrie.
Pe scurt, Crăciunul nu era chiar interzis, ci mai curînd amînat. Se făcea reclamă unor posibile daruri, existau chiar Moși Crăciun pe stradă vînzînd loz în plic, dacă-mi amintesc corect. Dar erau numiți Moși Gerilă și, teoretic, se aflau acolo în acea ținută excentrică pentru că se apropia sosirea noului an. Și asta se făcea cu mare tam-tam. Practic, tot ce acum știm că ține de consumerismul de Crăciun, pe atunci era legat de revelion. Era singura noapte din an care se decreta, oficial, albă. Pînă la 5 dimineața, cel puțin. Asta datorită programului de la televizor, pe care mai toată lumea îl urmărea și care ținea, pentru o dată, pînă-n zori.
La fel și restaurantele: din cîte știu, puteai să serbezi și acolo revelionul. Căci acesta devenise o sărbătoare aprobată și chiar sprijinită de autorități. La 12 noaptea vorbea însuși președintele României de atunci, Nicolae Ceaușescu. El era „zeitatea”, păgînă, ce consacra acest carnaval autorizat. De aceea, multe din scenetele incluse în program erau laudative la adresa sistemului. Erau actori care recitau chiar ode închinate „mărețului conducător”. Mai ales la Plugușor. Multe din „datinile strămoșești” fuseseră transformate în penibile melanjuri ideologice. Totuși, dincolo de asta, programul de revelion fiind cel mai lung posibil, își găseau locul prin el și numere bune. Scenete ori cîntece mai de calitate. Cu aluzii destul de vădite și critici la adresa sistemului. „Șopîrle“, cum se numeau pe atunci. Mai ales pe vremea și prin persoana lui Toma Caragiu. Care a ridicat nivelul emisiunilor și pe al nostru, al tuturor, pînă în 1977, cînd, din nefericire, a murit la cutremur.
Mitul revelionului permitea, cum am spus, prezența lui Moș Gerilă cu diverse ocazii. Cele mai frecvente fiind serbările de sfîrșit de an de la întreprinderile părinților. Unde unul dintre angajați, îmbrăcat în Moș Gerilă – care, de fapt, avea aceeași ținută ca Moș Crăciun –, dădea cadouri copiilor colegilor. Și, bineînțeles, stătea de vorbă cu ei, vedea dacă au fost naughty or nice. Îi punea să recite poezii sau să fredoneze cîte-un vesel cîntecel. Copiii se emoționau pînă deveneau roșii ca racul. În acele momente nu le mai păsa că povestea asta se desfășura într-una din cele Twelve days of Christmas, dar nu chiar de Crăciun. Că persoana din fața lor se intitula Moș Gerilă. Sau că aducea cu vreun coleg al tatălui lor. Nu aveau timp de asemenea detalii. Erau pur și simplu fericiți. Și își primeau cu recunoștință cele două cărți și cutia de culori de la cel în roșu cu barbă albă din fața lor.
Mai tîrziu, spre anii 1980, Moș Gerilă a început să vină în carne și oase și la destul de proaspăt inauguratul Orășel al Copiilor și să le împartă celor prezenți cadouri. Iar la magazinul Unirea, și acesta destul de nou, a existat la un moment dat chiar un hotline prin care îl puteai contacta direct pe Moș Gerilă și-i puteai spune ce-ți dorești (n-am testat niciodată dacă îți și aducea ceva, dar conversația în sine era mare lucru).
Va mai urma.
