Vineri seară eram cu casa vraiște, plecase și ultimul transport de mobilă, inclusiv canapeaua pe care dormeam, peste două zile urma să eliberăm definitiv apartamentul în care am locuit în ultimii zece ani. Plecam de acolo cu sentimente amestecate, o ușoară nostalgie după niște ani mai tineri și nu neapărat mai buni, după cele trei cărți pe care le scrisesem aici (seara tîrziu, în bucătărie, sub privirile sceptice mai întîi ale lui Sushi, apoi ale lui Alfi, cele două pisici ale noastre salvate de pe străzi, adăpostite, iubite), un dor deja nedefinit după Piața Obor, dar și amărăciune. În ultimul timp, orașul meu natal, București, devenise pentru mine de nelocuit. Sau poate doar vecinătatea era insuportabilă, la început o tolerasem, asta e viața în mahala, strada e a lor, iar petrecerea e veșnic în stradă, vara se mută, cu cățel, copii, covoare și canapele, totul în stradă, muzică, scandaluri, mașini și motorete Glovo care își turează motoarele, unii se ceartă, alții se înjură, alții fac grătare obsesiv sau pornesc bormașina, zoaie și praf. Dar cam așa e peste tot în București, mai puțin în zonele rezidențiale, acele comunități închise cu bariere și păzite de portari unde plătești peste suta de mii pentru o garsonieră, ca să-ți fie mai bine. Vinzi aici, Adina, și unde să te muți? Într-un bloc comunist din Berceni, la două camere? Ai și experiența asta de cușcă meschină și de babe care te urmăresc prin vizor, care îți spun să nu mai folosești liftul pentru că vei consuma prea mult din energia blocului, alte bormașini, alte grătare în fața blocului. Mă gîndeam la toate astea într-un mod destul de haotic, ca să-mi justific încă o dată decizia de a mă muta din București, cînd mi-am dat seama că motanul nu se mai întorsese de aproape 24 ore, ceea ce se întîmpla rar, extrem de rar.
Alfi e un motan semi-intern, dar, de fapt, fie vorba între noi, e un motan de stradă, nu noi l-am adoptat, el ne-a adoptat pe noi, el face regulile – de pildă, folosește destoinic litiera doar cînd nu are de ales, cînd nu poate să iasă și să facă pipi la stîlpul lui preferat (știu și care...). Am încercat în zadar să-l transformăm într-un motan domestic, chiar și după sterilizare prinde orice prilej ca să o zbughească și dispare cu orele. Mahalaua asta de care eu m-am săturat pînă peste cap e casa lui, doarme pe garduri, pe acoperișuri, pe mașini, o cunoaște, o iubește, aduce alte pisici acasă, așteaptă răbdător lîngă ele ca să le hrănim, a recuperat pisici pierdute, și-a adus și o iubită, Sisi (zisă Șoșoaca...) – ea, spre deosebire de el, nu se mai desprinde de prag. Alfi aduce brav păsări și șoareci, e un motan citadin perfect adaptat. El e fericit aici, noi nu mai sîntem, totuși de ce nu mai vine? Am știut mereu că există un risc, ni l-am asumat, e un alt motiv pentru care ne mutăm din oraș, pentru a-i oferi o curte mare, verde, sigură, unde să zburde ca o capră, cum o face pe strada noastră, în praf și prin zoaie. Merită să faci o schimbare radicală măcar pentru o pisică. Eu cred că merită să faci o schimbare oricum, blazarea și apatia, la limita depresiei, din ultimii ani nu mă caracterizează.
Apare aproape de miezul nopții, în casa aproape goală, intră impulsiv pe geamul de la bucătărie, dar nu știu cum a reușit să se tîrască pînă acasă, asta pentru mine rămîne un mister, probabil că i-a luat ore întregi. Mai întîi se bagă sub singurul dulap care a mai rămas, miaună isteric, după care iese și zace cu ochii închiși, îmi dau seama că e grav, e rupt în două. Îl băgăm repede în cușcă, din fericire avem o clinică non-stop foarte aproape, în momentele astea nu gîndești prea bine, vrei doar să salvezi pisica sau omul sau ce-o fi el, ființa vie. Și toate nenorocirile se întîmplă în week-end. La clinică i se fac radiografii, piciorul din față e praf, așa cum mă așteptam, rămîne internat, aflăm că va costa 900 de lei pe zi, e o clinică pentru animale exotice, rămîne acolo printre iepuri, hamsteri și papagali. Nu ne mai putem muta a doua zi, rămînem și noi în casa goală, dormim pe jos printre ultimele rămășițe ale vieții noastre de aici, așteptînd ca motanul să supraviețuiască sau să moară. Dar motanul e tînăr, se încăpățînează să trăiască pînă luni, cînd îl mutăm la Praxis Vetlife, clinica cu ajutorul căreia am reușit să salvăm mai multe pisici aflate în situații critice în ultimii ani (mai puțin pe Sushi). Nu, nu sînt o „salvatoare” de pisici, nu am nici o obsesie pentru asta, pur și simplu mi-au ieșit în cale și n-am putut să trec mai departe. Puteau fi și crocodili sau pinguini, dar asta avem noi în oraș: pisici, mii de pisici abandonate pe spațiul public de care nu se ocupă nimeni, în afara unor asociații care nu mai fac față, care au de-a face cu același oraș dușmănos și agresiv ca noi. Trebuie doar să le observi, să nu le dai cu șutul sau să nu le calci cu mașina, un vecin mi-a povestit că avem un alt vecin care le calcă intenționat ca să se distreze (nu știm ce i s-a întîmplat exact lui Alfi și nici nu mai contează acum).
La Praxis e un om cu totul special, doctorița Lori Cârciumaru. Sînt și alți doctori foarte buni acolo, dar cam toți cei care vin cu animale în situații critice o vor pe Lori. Eu n-am mai întîlnit de mult un om tînăr care să fie atît de dedicat și de profesionist, în orice domeniu, dacă ar fi toți așa, poate că țara asta s-ar schimba în sfîrșit în bine. Ea e omul care muncește. Stă cu orele la clinică, deși are un copil mic acasă, și aleargă de la un animal la altul, de la o masă de consultație la alta, e fenomenală, intuitivă, dozează medicamentele, schimbă în 24 de ore un prognostic grav într-unul mai rezonabil, repară ce au stricat alții, la alte clinici. Și, mai ales, empatizează, își cunoaște pe nume toți „pacienții”, noi, ceilalți, sîntem doar aparținători. Ne-a spus din prima că Alfi e rău, foarte rău, după ce cei de la animale exotice au spus că e „binișor” și le-am plătit 4.000 de lei doar pentru internare și analgezice, pentru că în general clinicile veterinare sînt fabrici de făcut bani, îi dai după care îți zic, ridicînd din umeri, „Asta e, n-a supraviețuit!”. În fond, e doar un animal, nu e om.
În ultimii ani, am început să cred că oamenii sînt, de fapt, fundamental răi. Am întîlnit atît de multe situații de indiferență, de întors spatele, de agresivitate și dușmănie directă, de orgolii nejustificate, de competiție neloială, de țepe și de călcat pe cadavre, încît m-am săturat să fac tot acest balet „intelectual” în care să mă prefac că ne plăcem, că ne susținem, că ne tolerăm, că ne hăhăim împreună, pentru ce?... Hai că sîntem prieteni! Nu, nu sîntem prieteni, fiecare își vede de cîștigul și bunăstarea lui. Poate și din cauza asta m-am apucat să salvez pisici. Iar acum, în disperare de cauză, după prima notă de plată de 4.000 de lei, am făcut ceea ce n-aș fi făcut niciodată – un call de donații pentru Alfi pe Facebook – și am avut uriașa surpriză să doneze oameni pe care nu-i cunosc, unii mă știu doar din Dilema și din articolele mele. Au donat puțini din cercul meu de cunoscuți: dintre prieteni, de la unii chiar mă așteptam să doneze pentru că știam că 100 de lei, de pildă, pentru ei nu contează și că sînt mari „pisicari” sau cel puțin iubitori de animale. Nu, nu s-a întîmplat asta, e ciudat... Cei mai mulți au fost oameni necunoscuți care m-au emoționat profund pentru gest și mi-au redat speranța că poate omenirea asta nu e chiar pierdută definitiv. O cititoare m-a și sunat, nu știa dacă nimerise bine contul, era doctor radiolog, am avut o scurtă conversație chiar cînd Alfi făcea o nouă radiografie, ca să vedem dacă are lichid în torace (iar eu făceam atac de panică văzîndu-l cum se zbate de durere). Mi-a spus că mă citește de mulți ani, iar conversația a fost pentru mine ca un balsam. Și mi-a mai spus că, la cum arată radiografia, piciorul motanului nu poate fi salvat.
Așa a fost, n-a putut fi salvat. Alfi pleacă din mahalaua lui dragă în trei picioare, dar important este că a supraviețuit. Și noi am supraviețuit o săptămînă dormind în casa noastră goală, pe jos, fără aragaz, fără frigider, fără masă sau scaune. Toți supraviețuim într-un fel sau altul, important este să avem în jurul nostru oameni un pic mai buni decît este necesar.
