În România, aș zice că este o meserie exclusiv masculină. Dincolo de orice discuție despre discriminarea între sexe și despre echitatea împărțirii locurilor de muncă (nu mă îndoiesc că există și femei care se pricep la așa ceva și le admir), eu, una, n-am văzut cu ochii mei nici o angajată la vreun service auto sau la vreo vulcanizare, îmbrăcată în salopetă și murdară de ulei de motor, care să schimbe bujii și capete de bară sau să facă geometria roților și nici n-am auzit pe nimeni să spună: „Trebuie să-mi duc mașina la mecanică!”. Mai mult decît atît, într-o familie tradițională sarcina de a duce mașina la service cade, de obicei, în seama bărbatului. Pentru că a merge la service presupune și un mic ritual masculin la care am asistat de cîteva ori și m-a surprins de fiecare dată – trei-patru bărbați care se învîrt minute în șir în jurul unei mașini care nu merge, întrebîndu-se și dîndu-și fiecare cu părerea ce are, înseamnă, de fapt, o tovărășie. Seamănă cu un ritual aproape tribal, bărbații care dansează în jurul focului pentru a exorciza nu știu ce demoni sau a aduce ploaia. Iar mecanicul e, desigur, șamanul. În plus, bărbatul (din familia tradițională) merge la mecanic cu mașina lui „bolnavă” și pentru a se lăuda cu ea, pentru a o afișa: dacă e nouă și șmecheră – „Abia ce-am adus-o din Germania, nu știu ce are, dar-ar dracii în ea de mașină!”, dacă e o rablă – „Are peste două sute cinzej’ de mii și n-am avut nici o problemă cu ea, am schimbat doar uleiul și filtrele...”.
Pe vremea lui Ceaușescu, la Dacii se pricepeau toți bărbații sau, mai degrabă, nu erai destul de bărbat dacă nu știai să repari o Dacie. Iar Daciile, mașini prost făcute, fabricate de români, se stricau mai tot timpul. O imagine emblematică din copilăria mea este cea din parcarea din spatele blocului unde de sub diferite Dacii ieșeau doar picioarele unor tovarăși care șurubăreau ceva pe dedesubt. Se întîmpla de obicei vara, cînd lumea mai pleca cu Dacia la munte sau la mare, și chiar înainte de concediu afurisita de mașină nu mai voia să pornească – dar se rezolva rapid cu două ciocane, mai înlocuiai o piesă, mai schimbai o curea cu un dres de damă, mereu se improviza cîte ceva, doar benzină să ai! În fiecare bloc exista cîte un vecin binevoitor care era specialistul, cîrpaciul de Dacii, cu plata se rezolva ușor și la mica înțelegere, la una mică; în cel mai rău caz, rămîneai dator pînă la următorul salariu. Probabil că de atunci s-a împămîntenit obiceiul pe la noi că e bine să ai mecanicul tău, omul tău de încredere și cred că în agenda telefonului oricărui conducător autor din România există cîte un Cristi (sau Nicu, sau Mihăiță) – mecanic. E un contact esențial, mai important decît instalatorul sau zugravul, de cîte ori zugrăvești în viața asta?! În mașină, însă, trebuie să bagi tot timpul bani. Sînt unii care au convingerea că tot ce spune mecanicul lor e sfînt și nu se abat niciodată de la indicațiile lui prețioase, cînd zice Cristi (sau Nicu, sau Mihăiță) că trebuie schimbată distribuția, atunci o schimbă, nici o zi mai tîrziu, cînd el e de părere că ambreiajul va face probleme, a două zi se montează un nou kit de ambreiaj. Adică ce visează mecanicul noaptea se îndeplinește, de parcă bietul om ar visa numai mașini (însă și asta e posibil, am cunoscut o fată care e măritată cu un instructor auto, mi-a povestit că punea frîne în somn). Încrederea în mecanic e nețărmurită, mai mare decît cea în doctori, căci doctorii sînt și ei oameni, mai pot să greșească, nu-i așa? Am cunoscut și un eu astfel de supermecanic, cu multe insistențe din partea unui verișor a fost de acord să ne primească fără o programare cu săptămîni înainte, dar era o urgență. L-am așteptat o oră în fața service-ului unde angajații lui roboteau de zor, a venit cu un aer de om important și atotștiutor, se pare că lucrase în tinerețe cu Titi Aur (am mai auzit povestea asta de cîteva ori, în zone diferite ale țării... oare cîți mecanici să fi avut, totuși, Titi Aur?). Un tip grizonant, atletic, dar foarte tăcut pentru un mecanic (de obicei, ăștia vorbesc vrute și nevrute), mi s-a părut suspect, ulterior am aflat că era ungur, deci mai zgîrcit cu limba română. S-a uitat, a ridicat capota, s-a aplecat, a oftat. Deci, anamneza. Abia apoi a pus-o pe tester, iar noi așteptam cu înfrigurare diagnosticul. „Păi, ar putea să fie bujiile... sau distribuția... sau asta sau ailaltă”, a zis el într-un tîrziu, pe un ton tărăgănat de ardelean. „Ar putea să fie orice!”, a tras și o concluzie înțeleaptă. „Eu, unul, nu pot ști dacă nu o pun pe rampă și n-am timp acum, că am patru mașini programate azi.” Păi, și noi ce facem, ajungem cu ea pînă la București? (Eram într-o deplasare, la 400 de kilometri de casă.) Supermecanicul s-a scărpinat în cap. „Eu v-am șters eroarea, dacă mai apare, trageți pe dreapta, scoateți bateria, mîncați un sandvici, beți un cafeu, o puneți la loc și plecați din nou la drum... ca să nu vă taie pedala.” Așa am făcut, n-a funcționat.
Taică-miu, la Breaza, are un mecanic, Costi sau Costică, cu care se ceartă periodic, dar se împacă, în fond e tovarășul lui. Demn urmaș de cîrpaci de Dacii din vremurile comuniste, căci și tatăl lui a fost tot mecanic, deține un service clandestin la el în curte unde e plin de hîrburi, baterii uzate și anvelope. El, cu 50-100 de lei, te rezolvă. Cu orice. Taică-miu se distrează cînd merge acolo pentru că se întîlnește cu tot felul de prahoveni cu care se învîrte în jurul unor mașini, în general rable, și vorbește fără perdea despre femei. Adică ei vorbesc, taică-miu mai mult ascultă, căci e „în etate”, i se spune dom’ profesor. „Ia uite ce cur a făcut nevastă-mea!” – nevastă-sa, săraca, tocmai trecea prin curte ca să dea de mîncare la găini. „Ce-mi mai place acum să o iau pe la spate!” Hă-hă, din astea, treburi de bărbați care repară mașini. Însă taică-miu pleacă acasă cu mașina reparată și mulțumit – pe lîngă că l-a costat mult mai puțin decît la un service autorizat, a avut parte și de ceva entertainment masculin. La un moment dat, s-au certat pentru că a vrut să-și schimbe mașina și Costică a insistat să-i bage pe gît un Opel preistoric și plin de rugină de prin ’95. Cu o mie cinci sute de euro. „E mașină bună, bre, dom’ profesor! Iar dacă ai probleme cu ea, vii la mine, ți-o fac eftin, ne înțelegem noi...” Taică-miu nu și nu, că el vrea mașină mai nouă și mai mică. Costică s-a îmbufnat și l-a dat afară din curte și din gașca lui de masculi. Dar, cum vă spuneam, s-au împăcat. La un moment dat, l-a trimis și pe I. la Costică cu mașina noastră. Adică a pus o vorbă pentru el ca să-l primească, iar Costică l-a primit cu suspiciune. I. a venit acasă nervos și mi-a spus că nu mai merge la idiotul ăla în viața lui, mașina i-o făcuse, de bine, de rău, dar cu ce preț? Bineînțeles că I. nu se aștepta să asculte Mozart în curtea lui Costică sau să vorbească despre Tarkovski, are și el ceva experiență de viață cu oameni de genul ăsta, deși îi evită cît poate. Însă, din cîte am înțeles, Costică l-a tratat cu curul pentru că nu a rîs în mod corespunzător la glumele lui despre femei. Cu alte cuvinte, a refuzat să ia parte la ritual și în acest mod l-a jignit pe mecanicul Costică. Între timp, ne-am găsit și noi un mecanic extrem de politicos, chiar intelectual, aș zice. E la mama naibii, prin Vitan, dar merită să batem juma’ de București ca să ajungem la el și să avem parte de zîmbete și de „Bună ziua, domnule!”, „Ce mai faceți, doamnă?”, nu de „Ce are mașina, bre? Ia dă-o încoa’, să ți-o pun pe tester!”. În plus, chiar e bun. Și ceea ce m-a impresionat a fost că puștiul lui de zece ani e mereu prezent în service și încearcă să-l ajute, cu o mină serioasă, de om mare. Și de viitor mecanic. „Ia, Vlăduț, adu și tu cheia la mașina albă a domnilor, că e gata!” Și Vlăduț ne-a adus cheia, mîndru nevoie mare, de parcă el ne-ar fi reparat-o. Poate că, cine știe, încet-încet, ajungem din epoca primitivă și în lumea civilizată, nu-i așa?
