Afară sînt 40 de grade, orașul e toropit și pustiu, cred că doar eu și băieții de la Glovo, din Bangladesh și Ski Lanka, am mai rămas pe-aici și ne învîrtim ca niște muște bete în față pe la mall, așa că mă gîndeam să plec vreo trei zile doar ca să scap de caniculă, un fel de preludiu la o vacanță pe care o programasem în principiu pe la finalul lunii. De fapt, visam la curtea unei pensiuni cu verdeață, cu flori și pisici, unde să bată un vînticel răcoros, iar eu să-mi scot laptop-ul și să lucrez la un final de roman, în timp ce beau un șpriț subțire de vară. Oriunde ar fi fost locul ăsta, tot e mai bine decît acasă, în cutiuța de chibrituri care se numește apartament, depinzînd de aerul condiționat care, fie vorba între noi, la prețurile de acum costă mai mult decît o cazare la munte. I. nu poate să plece acum, că muncește, așadar ar trebui să plec de una singură (pentru că toți sînt deja prin concediile lor, prin Grecia sau Bulgaria, pe care și le-au planificat din timp, nu ca mine), fără mașină, undeva la vreo trei ore de București unde să pot ajunge cu un mijloc de transport decent, tren sau autobuz, în măsura în care trenurile și autobuzele sînt decente în România. De acord, dar unde? Intru pe booking ca să mă inspir, am acolo o grămadă de pensiuni salvate, doar pentru că erau ieftine și drăguțe. Uite, la Sinaia! La două ore de București, e perfect. La Sinaia?! Am fost de-o mie de ori și ce naiba să fac eu de una singură la Sinaia trei zile? Păi, nu ziceai că lucrezi la roman? – mă bîntuie un gînd responsabil. Ba da, dar mai trebuie să și mănînc, să mă plimb etc., știu Sinaia aia pe de rost, exact așa știu toată Valea Prahovei, poate la Brașov, atunci? E oraș și nu sînt prea multe pensiuni cu flori și pisici. Dacă aș merge totuși la mare? Dar la mare în iulie... te bate soarele în cap, faci insolație, nu-ți vine să mergi de una singură la plajă pentru că n-are cine să-ți păzească prosopul și telefonul cînd te bagi în apă. În plus e aglomerat acum, e în plin sezon și e scump, te jecmănesc ăia pe acolo, după aia chiar nu-ți mai permiți nici o vacanță adevărată (anul ăsta mi-am propus Macedonia de Nord și o revenire în Albania). Să merg totuși pînă în Vamă ca să-mi amintesc de vremurile vechi? Nu ești întreagă la cap? În Vamă e haos, gălăgie, nu mai lucrezi tu la nici un final de roman acolo, în plus nu ziceai că nu mai calci pe acolo în viața ta, că e plin de puștani care și-o bagă în venă, ce să cauți tu, femeie potolită de 40+, azi-mîine 50, care nici nu mai suportă muzica decît în surdină, în Vamă? Poate în 2 Mai, atunci? 2 Mai e pentru oameni liniștiți, nu-i așa? Intru iar pe booking, găsesc cîteva pensiuni care se potrivesc perfect cu ceea ce îmi doream, dar... dacă e plin acolo de familii cu copii care se chirăie toată ziua, mamele gătesc, bărbații se hăhăie la șprițuri și n-o să poți să scrii un rînd? În plus, amintește-ți, Adina, niciodată nu ți-a plăcut la 2 Mai! Ce să faci tu în satul ăla trei zile? Ehe, dacă ar fi fost satele bulgărești care îmi sînt atît de dragi, era cu totul altceva, dar acolo n-ai ce face fără mașină, așa îți trebuie dacă n-ai fost în stare să-ți iei permisul. Dar, în fond, chiar trebuie să pleci undeva? Nu mai bine stai tu acasă, în cutiuța ta de chibrituri, la aer condiționat și mănînci roșii cu brînză din Obor?
După toată această discuție schizoidă cu mine însămi, mi-am dat seama că va trece săptămîna asta de caniculă în care mă voi plînge non-stop și voi zice: „Gata, nu mai pot, mîine plec!” și că nu voi pleca nicăieri. Pentru că problema este cu totul alta, de fapt. Nu că aș fi prea cîrcotașă, în fond mie îmi place cam oriunde, mai ales dacă am și o companie plăcută, însă atunci cînd începi oarecum să îmbătrînești apare următorul sindrom – încremenirea în proiect. E trist, e frustrant, însă te urnești mult mai greu din loc decît o făceai în urmă cu douăzeci de ani. E un soi de inerție ciudată care te leagă cu lanțuri de glie și îți găsești o mie de motive ca să nu mai pleci de acasă printre care: să nu cheltuiești bani! / cu cine lași pisica? / și, în fond, ce rost are? Unde sînt vremurile plecărilor spontane în călătorie, așa cum a făcut-o și respectabilul domn Bilbo Baggins în momentul în care casa i-a fost invadată de o ceată de pitici în căutare de comori (hm, și de dragoni!)? Unde mai e the call of adventure / chemarea aventurii care apare în toate schemele narative clasice, în toate filmele pe care le vezi pe Netflix și care au succes? Unde sînt vremurile cînd ne îmbătam în MBL, barul dubios din Cișmigiu – Mai Bine Lasă! sau Mai Bea și Lasă! –, iar zorii zilei ne prindeau în Gara de Nord, așteptînd trenul spre mare fără aproape nici un ban în buzunar, doar făceam chetă pentru naș? Ajungeam la mare, făceam o baie, ne trezeam, ne dădeam seama că nu vom rezista prea mult în acest vagabondaj (cel puțin eu), după care ne întorceam acasă, dar alții încremeneau acolo cîte o lună de zile, mai veneau prin septembrie, negri ca tăciunele, mîncaseră toate „cojițele” pe care le primiseră de la alții, băuseră toate resturile de bere, dar erau fericiți. Chiar, ăștia pe unde or fi – tot pe la all-inclusive la Nisipurile de Aur? Unde sînt vremurile un pic mai recente (însă tot nu împlinisem 30 de ani) în care într-o noapte caniculară de iulie m-am certat cu I. și am plecat de una singură la mare, cu un rucsac de 80 de litri și cu cortul în spate? La ora opt dimineața, pe plaja de la Micul Golf, beam o cafea, îmi montam singură cortul, adia briza, simțeam gustul ăla sărat pe buze, mirosul de alge și eram o fată singură și fericită în 2 Mai (parcă ziceai că nu-ți place la 2 Mai, nu?). A doua zi am vorbit la telefon cu I., ne-am împăcat și a venit și el, însă acum n-aș mai fi în stare să car și să montez un cort nici să-mi dea cineva bani pentru asta.
Și mai e ceva – orice plecare, chiar dacă se stabilește și se bate în cuie, e moșmondită. Parcă nu mai pleci. Eu mă gîndesc la ea cu o săptămînă înainte, o pregătesc de parcă m-aș duce pe Lună și nu doar pînă la vecinii noștri bulgari, de pildă. Și îmi fac o mie de gînduri: dacă am sfeclit-o cu cazarea și nu e ca în pozele de pe booking? dacă mă îmbolnăvesc înainte și nu mai pot pleca? or avea ăia la pensiune uscător de păr? să-mi iau de aici cremă de protecție solară sau găsesc și acolo? Orice plecare e cu liste, mii de liste. Cu sute de genți și de sacoșe care burdușesc mașina aia, în fond, de ce nu plecăm cu casa în spinare, în cazul ăsta? Dacă tot cară mașina, îți iei și trei perechi de sandale, și sacii de dormit, că cine știe pe unde nimerești, și perna aia care îți face bine la coloană, și espresorul, de ce n-ai lua în fond și multicooker-ul? Tot zicem că plecăm în zori, însă pînă pe la ora zece dimineața cărăm bagaje la mașină. Plecăm tîrziu, nervoși și obosiți. Unde sînt vremurile în care, într-o seară, pe la unșpe, am plecat la munte cu o lanternă și un cuțit (cuțitul nu știu de ce îl luasem, poate ca să deschid conserve)? Sau cînd plecam fără nici o cazare „asigurată”, sperînd că vom găsi locuri la cabană, iar dacă nu, vom dormi în sala de mese? De curînd am fost opt zile în Anglia cu un mic rucsac basic, ca să nu le mai plătesc ăstora de la cursa lor low-cost un bagaj în plus care costa cît biletul de avion. Și mi-am dat seama că mă pot descurca foarte bine opt zile cu două tricouri, două perechi de pantaloni, chiloți și șosete. Și multe cabluri și mărunțișuri. Mergi într-o călătorie ca să vezi, nu ca să faci parada modei, iar hainele se pot spăla și la chiuvetă, în camera de hotel.
În ceea ce privește sindromul „încremenirea în proiect”, eu sînt într-o fază intermediară, fiindcă se poate și mai rău. Mă uit la părinții mei, oameni liberi, la pensie, cu pensii decente, încă sănătoși și dornici să călătorească. De vreo cinci ani tot își zic: „Anul ăsta mergem pînă la Viena cu trenul!” sau „Anul ăsta mergem la Roma!”. Tot timpul sînt pe picior de plecare, însă nu mai pleacă nicăieri, stau acasă. Ce rost are? Oare așa voi ajunge și eu?
