Prin iunie, poștașul mi-a lăsat un aviz în poștă, pe care scria ANAF. Deși eram acasă, nu a sunat la interfon, așa că m-am dus să recuperez plicul de la oficiul de pe Calea Victoriei. Trebuia să plec cîteva zile din București și mi-am zis că mai bine văd ce e, decît să stau să mă perpelesc și să nu mă bucur de Festivalul de Literatură pentru copii Fabulandia, de la Piatra Neamț.
„A, păi încă nu-l avem, poștașul nu s-a întors de pe teren.” Am revenit, am bombănit, dar, spre seară, mi l-au înmînat. Aflam din înștiințarea cu pricina că n-am depus Declarația 200 pe 2020 și că o să-mi oprească impozite (CAS și sănătate) pe sumele din drepturile mele de autor din oficiu. A doua zi am mers la sediul Fiscului de la sectorul 1 să mă lămurească și pe mine cineva ce se întîmplă, ce pot face ca să previn vreo nenorocire, mai ales că cotizasem, totuși, lună de lună, pentru venitul lunar pe care îl avusesem. Am stat vreo trei ore și jumătate pe la o ușă, apoi pe la alta, cu niște bonuri de ordine mototolite de la transpirație în mînă.
Un domn funcționar de la Declarații fiscale contribuabili mi-a zis: „Lăsați-mi numărul de telefon și mergeți acasă, așteptați să vedeți ce vă vine”. Era cald afară, oameni ciorchine pe holuri. Toți cu probleme pe care părea că nimeni n-o să le descîlcească vreodată. Dacă aștepți, începi să povestești, că așa e la cozi de cînd lumea. Un profesor de la Politehnică și-a descoperit un fost student printre cei care așteptau și s-au încins niște aduceri-aminte amuzante, o doamnă guralivă și înfiptă, care zicea că predă la o școală de poliție, vorbea despre niște corecții aplicate elevilor de azi care păreau dinaintea Codului Penal din 1864, cînd a fost abolită, în sfîrșit, bătaia legală aplicată soldaților din Armata română. „Cînd mă văd că vin, îngheață, stau smirnă”, se lăuda ea. Mi se părea complet neverosimil, dar măcar ne distrăgea atenția de la situație.
Fiecare dintre cei din mica noastră adunare se plîngea de cîte ceva. Unii n-aveau pix, alții nu vedeau bine, alții vorbeau tare la telefonul mobil și se arătau neîncrezători că o să rezolve. Deși era limpede ca lumina zilei că nu eram singura stresată, nodul meu din stomac, care nici nu mă lăsase să dorm cu o noapte înainte, nu se micșora deloc. În fond, cînd interacționezi cu instituțiile statului, mai ales dacă ești de bună-credință și nu un infractor care a dat tunuri colosale și n-a fost prins și pus să plătească nimic, ar trebui să fii relaxat. În anii trecuți, cînd se făceau rectificările, statul mă anunța că are să-mi dea mici sume de bani, deci numai rău platnică nu puteam să fiu considerată. Cu puțin timp în urmă, la rubrica noastră „Cu ochii-n 3,14“, făcusem haz de necaz cînd se vehicula ideea că vom fi nevoiți să emitem facturi pentru drepturile de autor. Și mi-am imaginat că guvernanții chiar ar fi îndreptățiți să se supere pe noi și pe sumele pe care le obținem din scrisul de cărți, de exemplu, mai ales dacă și-au propus să salveze țărișoara cu impozitele noastre. Mi i-am imaginat în pragul unei crize de nervi, nu alta: „Cîștigați prea puțin, puneți mîna și munciți de-adevăratelea”.
La această distopie cu facturi s-a renunțat. Dar, cum anul fiscal 2020 mai avea puțin și se încheia, o grămadă de colegi și cunoștințe au primit notificări de tot felul. Pe ideea trebuie să vă taxăm acum pe toți, la grămadă, că după aia scăpați și nu e frumos. Eu am stat o lună, cum mi-a zis funcționarul de la ghișeu, dar mesajul din contul spațiului virtual a venit cît se poate de clar: CAS și sănătate din oficiu, 25% din drepturile de autor. M-am întors la ANAF, de data asta nu orbecăind, ci cu o Decizie de plată. Un domn în vîrstă, în fața mea, avea un dosar cît o cărămidă. Doamna funcționară părea că e un munte de răbdare, doar că omul a fost și el trimis acasă pînă a doua zi, cînd altcineva, sus, la colegi, o să verifice. În timpul ăsta n-am stat, m-am dat de ceasul morții să găsesc copite de cai morți din 2020, ca să contest decizia. „Ce pot să fac?”, am întrebat. „Scrieți o declarație, vă dăm noi o foaie.” „Și o să primesc un răspuns?“ „Mergeți la colega la registratură și o depuneți. Așa ar trebui, dar nu se știe cînd.” Scriu pe o foaie de hîrtie o mică poveste cu speța mea fiscală. Scurtă, să nu enervez destinatarul. „Oare îmi va înțelege scrisul?”, mă întreb.
O familie care avea treabă la ghișeul „Sechestru“ venise cu doi copii mici. Năzdrăvani, alergau de colo-colo pe holul pe care contribuabilii așteptau cînd la o ușă, cînd la alta. Oamenii au nervii întinși și zbenguiala copiilor le-a pus capac. O femeie a început să țipe imediat: „Potoliți-vă odată, dacă nu chem paza!”.
Parcă tot nu-mi venea să plec. Mi-am mai încercat norocul și la „Asistență contribuabili”, la o doamnă tînără, care în 2020 trebuie să fi fost încă la școală. „Cît era plafonul atunci?”, o întreabă pe colega de alături. „Dumneavoastră l-ați depășit?”, se întoarce spre mine. Eu ridic din umeri, femeia de alături se uită prin dosarul voluminos al domnului care stă de o veșnicie pe scaunul din fața ei și nu zice nimic. „N-am acces la dosarul dvs. fiscal, că v-aș ajuta, să știți”, mă consolează ea. Mă ridic și plec mai departe. Îmi dau seama că m-am așezat de cinci ori, în fața a tot atîția funcționari, și m-am ridicat la fel de nelămurită cum am venit. Sau dacă dovada de plată pe care am adus-o cu mine ar putea schimba ceva.
Din cînd în cînd, mai arunc cîte o privire pe hol. Acolo, sus, în birourile de unde coboară niște specialiști ai cifrelor, ajung doar norocoșii. Cel mai mult și mai mult îmi doresc în clipa asta să am un înger păzitor, care se poate uita în hîrtiile mele și să îmi spună: „Se rezolvă, nu vă faceți griji”. Dar în capul meu se aude doar: „De moarte și de fisc nu scapă nimeni”. Singurul om surîzător e un tip îmbrăcat bine, care lasă o urmă de parfum în urma lui, cu un buchet mare de flori în mînă. Nu, nu vine spre noi. Se oprește în dreptul liftului și se face apoi nevăzut, acolo unde se rezolvă cu adevărat lucrurile.
Cea mai eficientă interacțiune a rămas cea pe care am avut-o cu domnul portar. El chiar îți dă niște indicații cinstite. E un bărbat care nu suportă să stea pe scaun, vine cu tine, îți spune pe ce secțiune să apeși pentru bonul de așteptare, unde e încăperea unde ar trebui să mergi ca să obții informațiile de care ai nevoie, te anunță, de exemplu, că la camera 2 nu e nimeni, că doamna funcționară e plecată, dar revine în maximum un sfert de oră. Îmi vine să mă întorc la el, poate are o soluție salvatoare. În fond, pare cel mai înțelegător dintre toți cei care lucrează acolo.
Acum știu bine că, dacă suma nu mi-ar pune probleme, chiar aș fi dispusă să-mi plătesc liniștea asta de a nu mai bate drumurile fiscale. Apropo, singurul ghișeu la care pare că nu e coadă e casieria. Ironic, nu?
