Se știe, sînt nenumărate teorii despre necesitatea micului dejun. Una peste alta, toate spun că e sănătos. Și că nu se poate fără el. E unul dintre locurile comune cu care am crescut. Care se pare că nu e atît de departe de adevăr. Dincolo de asta, coborîrea la micul dejun, mai ales atunci cînd călătorești și stai la hotel, e un ritual care te ajută să-ți începi ziua. Un ritual, aș spune, necesar. De momentul dimineții depinde, de multe ori, întreaga zi. Cînd ești la tine acasă, îți construiești cum vrei ritualul ăsta. Îl poți lungi și lăți după voie, cu mic dejun cu tot inclus. Poți să faci rugăciuni, să speli vase, să asculți muzică simfonică sau doar mierlele de afară. Și, în orice caz, să bei, dacă te mai țin băierile, cafea.
Cînd ești într-o călătorie, lucrurile se schimbă puțin. Micul dejun devine o instituție, aproape. Prilej nu doar de socializare, ci mai ales de primă cunoaștere a unei lumi noi. De domesticire a unei lumi ce, din afară, poate părea chiar ostilă. Micul dejun e, de obicei, în acord cu ritualurile locului. Pe vremea lui Ceaușescu, la hotelul Mangalia unde mergeam la mare, acesta aducea mult așteptatele și neobișnuitele pachețele de unt și gem. Nu cred că erau puse, precum azi, pe o masă, la liber. Veneau strict la porție, dar și așa, vederea lor mă binedispunea. Îmi apăreau ca dintr-un univers de joacă, al păpușilor. Gustul standardizat și, de fapt, fad al gemului impecabil întins pe deasupra untului parcimonios repartizat mi se părea paradiziac, fie că era de caise, fie de cireșe ori căpșuni. Pentru că ne aveam bine cu chelnerița, aceasta ne mai aducea și unul, două pachețele în plus. Le adăposteam cu mîndrie hapsînă în cameră, îndeobște în zona geamului, căci nu erau frigidere.
Vremurile s-au schimbat și, după standardul plicticos al anilor 1980, a urmat excesul de imaginație, dar și de improvizație al anilor 1990. Țin minte că am început să merg, spre sfîrșitul acestor ani, pe la reportaje prin țară. Ne aflam în plin avînt atît al libertății, cît și al tranziției. Da, nu mai mîncam salam cu soia, cel puțin teoretic. Nici chiar parizer atît de des, oricîți nostalgici ai acestuia ar exista. Micul dejun, pe oriunde mergeai prin țară, era, să zicem, creativ. Trăiam o perioadă a încercărilor și a riscurilor. Se importau de toate pentru toți, de la pantofi din imitație de piele care se dezlipeau a doua zi la lenjerie intimă care provoca mîncărimi. Existau, cred, cam pe atunci, pulpe de pui supradimensionate care-ți luau ochii prin magazine. Primul hamburger neaoș, iar apoi chiar primul de la McDonald’s și primele sticle de Cola.
Le încercam pe toate, inclusiv la micul dejun. Cu maximă voluptate și minimă informație. Și nici că ne păsa: în sfîrșit, lumea cea mare și atîta timp ferecată ni se deschidea, era diversă și fascinantă și, vine vorba, la picioarele noastre. De la primele non-stopuri, precum Imperialul de pe Moșilor, de pildă, ne puteam cumpăra la orice oră din zi, dar mai ales din noapte, tot ce ne poftea inima. O plăcintă cu carne, una cu brînză sau un salam de orice culoare ar fi vrut mușchii noștri. Căci apăruseră, nu mai știu exact cînd, sortimente care mai de care, cu ardei, cu măsline, cu piper, ca să nu mai vorbim de diferitele variațiuni ale celui de Sibiu, care altădată era aproape tabu. Și de brînzeturi, precum cea topită, sau semitopită, în mare vogă prin perioada aceea.
Dacă munceai și adunai cît de cît un ban, puteai avea parte de un mic dejun fabulos. Prin fabulosul de atunci nu-nțelegem nici pe departe fabulosul (dacă-i mai putem spune așa) de acum. Partea de sănătate nu prea era luată-n seamă în voluptatea consumului pestriț și surprinzător. Nu știam noi pe atunci de E-uri și nu prea citeam etichete (cel mult termenele de garanție). (E adevărat, cu excepția mamei mele, veșnic avangardistă, care ne prevenea mereu în privința prostiilor pe care le cumpăram, dar pe care n-o ascultam.) Ci doar consumam haotic și oarecum hedonistic.
Voi mai scrie despre asta.
