De ceva vreme, urmăresc cu atenție și îngrijorare cum motanul nostru de doi ani și jumătate împrumută obiceiurile și metehnele vecinilor mei. Motanul e semi-intern, l-am preluat tot din cartier (despre care am mai scris și care e un soi de mahala centrală, fostele străzi ale breslelor și meșteșugarilor de pe lîngă Piața Obor) și nici gînd să se adapteze exclusiv la viața de apartament. Adică iese (pe fereastra de la bucătărie). Și, din păcate, umblă. Degeaba îi tot spun: uite, Alfonso, săptămîna trecută biata Miaunica a fost călcată de o mașină, săracul Pufulete (prietenul lui) de pe Precupeți a murit la spitalul de pisici, după ce l-a lovit o altă mașină (fie vorba între noi, pe străzile astea mici se circulă ca la curse), Felix (alt tovarăș), înainte să dispară de tot, era șontorogit de-un picior, abia sărea gardul, asta o să te aștepte și pe tine dacă nu te potolești. Nici nu-i trece prin cap să mă asculte. Alfonso umblă din ce în ce mai mult, ca ultimul vagabond, deși are o casă și un pat (al nostru) în care să se culce. Am crezut că, după operațiunea de castrare, se va mai liniști, n-ai să vezi așa ceva! Iar dacă nu-i dai drumul afară, face ca toți dracii, nu te mai poți înțelege cu el. Săptămîna trecută, l-am văzut mergînd agale pe trotuarul de pe Ardeleni, adică la două străzi distanță, nici n-am îndrăznit să-l strig, mi-era teamă că, dacă îi distrag atenția, își va pierde vigilența motănească, va veni fuguța spre mine și chiar îl va călca o mașină. De fapt, e deja o înțelegere între noi – pe stradă, nu ne cunoaștem. De ce umblă? Caută tovărășie, își are gașca lui pisicească, tot mîțe din astea semi-interne care vin și pleacă de acasă cînd au ele chef, ca la hotel, le vizitează pe rînd pe toate. (Odată am capturat un motan, curățel, pufos, cu o zgardă roșie la gît cu Love și cu clopoțel, ne-am zis: sigur ăsta s-a pierdut, bietul de el, poate îl caută vreo fetiță, l-am ținut prizonier patru zile în beci, am dat anunțuri pe net, am pus afișe... ca să aflăm, într-un tîrziu, că era de pe strada alăturată, nu se pierduse, doar plecase un pic de acasă să se plimbe.) Alfonso umblă pentru că asta vede la vecinii noștri, nici p-ăștia nu-i poți ține prin casele lor, de cînd dă firul ierbii prin aprilie și pînă vine frigul, au, n-au ce face, sînt pe stradă. Acolo fumează, acolo își beau cafeaua (de la butic), acolo își fac grătarul de sărbătorile legale și își pun maneaua, deși grătarul ar putea foarte bine să încapă și în curțile lor, fiindcă toți au curți, dar nu, șade mai bine pe stradă, ca să vedem și noi, vecinii, ce mici are fiecare. Și toți caută tovărășie, sînt înrudiți și încuscriți din timpuri imemoriale, ei mă salută, eu habar n-am care cine e, poate că am eu o problemă de adaptare. Alfonso, în schimb, n-are. În doi ani, nu l-am văzut niciodată făcîndu-și nevoile, pentru că și le face afară, frumos, în natură, la aer curat. Desigur că are și litieră și știe ce e aia, dar o privește cu dispreț. Tot așa și vecinii, nu așteaptă niciodată ziua „de gunoi”, adică joia, cînd trece mașina de la salubritate, și își lasă gunoaiele la stîlp, de ce să stea cu ele în casă? Uneori își aruncă și zoaiele pe stradă, resturi de ciorbă și de sarmale. Vecinilor nu le pasă de spațiul public, căci e public, se înțelege, exact ca o toaletă publică. E adevărat că din cînd în cînd mai văd niște afișe, în fața unor porți: „Dacă mai lași gunoiul aici, chem poliția, avem camere!”, dar și „Dacă mai lași gunoiul aici, mă-ta e curvă!”. Fără nici un efect.
În plus, lui Alfi îi plac mașinile. Pentru că mereu îl văd pe sub mașini, cred că ar putea să se facă mecanic auto, dar și pe mașinile parcate ale vecinilor, dormind la soare. Și, al naibii, niciodată nu l-am văzut pe vreun Logan, doarme doar pe Audi și pe BMW-uri, degeaba îi zic că „băieții ăia răi” de la colț i-au dat cu șutul unei biete pisici doar pentru că au prins-o recreîndu-se pe BMW-ul lor și au lăsat-o fără doi dinți în față. Nu-i pasă. El tot pe mașini se urcă și nici atunci nu-l chem, ca să nu-i tulbur somnul. Așa și cu vecinii noștri, nu știu ce fac ei, ce lucrează, pentru că toată ziua stau pe străzi, dar la un moment dat mai dispar pînă „pă Anglea“ sau „Germanica“ și numai că-i vezi că apar cu cîte un bemveu sau un Mercedes nou pe care și le turează pe străduțele noastre (și calcă pisici, desigur). Cînd vine unul din ăsta cu bemveul, toți se adună în jurul lui ca să-l admire, iar proprietarul, mîndru de noua sa achiziție, bagă și la boxă ceva tare, o manea, ca să verifice sistemul audio: „Uite, frățioare, cum se aude, mînca-ți-aș!” – și uite așa se încinge petrecerea în plină zi, pe la ora patru, cînd se întoarce omul obișnuit de la muncă, încep frățiorii și cumetrii să danseze și să bea în jurul mașinii.
M-am speriat de-a binelea cînd mi-am dat seama că mîncarea lui preferată, a lui Alfi, e shaorma. Ce ton, ce ficăcior, ce pliculeț? Cînd ne mai luăm și noi cîte o shaorma de la Socului, o dată pe an, înnebunește, nu ne lasă în pace pînă nu-i dăm și lui, ar fi în stare să mănînce și cartoful prăjit mînjit cu sos de usturoi, ceea ce nici o pisică decentă n-ar face. Și eu stau să mă gîndesc cu groază: știu eu ce culege ăsta de pe jos, pe stradă, din zoaiele vecinilor, că uneori vine acasă mîncat, nici nu se mai atinge de bobițe? Dar ce pot să-i fac? După ce că umblă vagabond, mai mănîncă și de pe jos, nu știu cum a prins el gustul de shaorma, că altă explicație n-am.
Acasă, Alfi e o bombonică de motan – toarce, se alintă, te pupă în bot, mă rog, face tot ce trebuie să facă o pisică iubitoare. Nu e un motan deloc agresiv, tolerează celelalte pisici ale străzii pe care le hrănim, doar să nu-l calce prea tare pe coadă. Eu zic că e un motan bun. De fapt, habar n-am. O vecină mi-a zis că îl știe și că se bate. Ah, motanul ăla mare și tigrat? Mi-a bătut pisica. O fugărește și pe ailaltă de la numărul paișpe și, dacă o prinde, o bate și pe aia. Nu prea îmi vine să cred așa ceva, dar mai știi? În capătul străzii e un teren viran, lîngă școală, un maidan plin de pisici amărîte fără adăpost, știu eu ce bate el acolo? Și dup-aia vine acasă ca un îngeraș. (A venit cu șoareci, cu păsări, dar asta e normal, în fond pisica vînează, n-ai ce să-i faci!) Vecinii mei nu s-au mai bătut de mult pe stradă (cred că de anul trecut, cînd s-au bătut doi cumetri din cauza unei muieri), dar scandal se aude aproape mereu din fiecare casă. Mereu e cîte un bărbățoi care urlă la femeia lui, abuzul domestic e la ordinea zilei, nimeni nu-i mai bagă în seamă, se ceartă unii, ce mare scofală, or fi avînd și ei probleme. Cu toții avem, nu-i așa?
În rest, locuim într-un cartier liniștit și destul de prietenos cu pisicile, sînt mulți vecini care în afară de gunoaie mai lasă și bobițe sau apă la poartă. Cînd Miaunica (săraca!) era să nască în stradă la patruj’ de grade pentru că nu se mai putea tîrî în nici un cotlon din cauza burții uriașe (a fătat șapte pisoi), ne-am găsit vreo trei vecini mai inimoși care să o ajute. Ba chiar tocmai o piți la care nu te așteptai, o fată cu unghii lungi și cu buze siliconate care a coborît dintr-un bemveu, a băgat-o la ea în curte și a stat cu pisica pînă după miezul nopții, pînă cînd a reușit să-și fete toți puii. Păcat că au călcat-o alți vecini cu mașina imediat după ce am reușit să o sterilizăm, scăpase și ea de-o grijă cu maternitatea. Pentru noi, povestea cu pisicile de pe strada noastră a devenit un job full-time. Moare una, apare alta. Mereu e una de hrănit, de adăpostit cînd vine zăpada, de sterilizat, dacă reușim să le prindem cu o cușcă-capcană. Deși ar trebui să fie treaba primăriei, în fond sînt pisici de pe spațiul public. Dar cui îi pasă de spațiul public? Vecinii noștri se întovărășesc, umblă „pă Anglea“ și „Germanica“, își cumpără bemveu și shaorma de la Socului, se mai bat, se mai ceartă, dar se împacă.
