În tabăra de la Alma Vii de anul acesta, „Locuiește în poveste”, copiii au primit ca temă pentru proiectul multimedia la care au lucrat în echipe să-și facă trupe de muzică și să scoată cîte un single, cu versuri și melodii originale, apoi să-și facă cîte un videoclip și să susțină un mic concert în ultima seară. Inițial, m-am gîndit că „le-am dat greu”, deși știam că sînt niște copii foarte creativi care fuseseră selectați printr-un concurs național din cîteva sute. În anii trecuți, lucraseră la mici ecranizări după fragmente din cărțile lor preferate sau la mini-documentare, iar filmulețele ieșiseră surprinzător de bine, pentru că ei știu la 14-15 ani cum să se folosească de tehnologie, cum să filmeze și să monteze, știu aplicații pentru telefon de care eu n-am auzit în viața mea, deși lucrez de mulți ani într-un domeniu conex. Tema le-a plăcut la nebunie, pentru că toți la vîrsta asta ascultă tone de muzică și toți își doresc, mai pe față sau în secret, să devină „vedete”. E ceva absolut firesc – asta ne doream și noi în adolescență. Așadar, i-am lăsat de capul lor, cu un minimum de ghidaj, s-au format trupele, și-au găsit niște nume foarte cool, apoi fiecare trupă s-a retras într-un colț de curte al pensiunii sau prin camere și au început să repete, căutîndu-și negative pe Internet sau improvizînd instrumente muzicale precum sticle de plastic umplute cu pietricele. În scurt timp, dintr-o tabără de literatură și ilustrație de carte, ne-am transformat într-o tabără muzicală. Ritmuri stranii și acorduri de chitară se auzeau pe neașteptate și fiecare lălăia în legea lui cîte ceva, uneori se mai înfiripa și cîte un refren care se cînta în cor și care suna foarte bine.
În mod inevitabil ne-am molipsit și noi, adulții, adică profii din tabără sau trainer-ii, cum se zice acum (scriitori și artiști vizuali). Ne-am amintit vechi cîntece de tabără sau cîntece pionierești, am cîntat cover-uri după piese celebre, apoi, ca să nu ne lăsăm mai prejos, am început să repetăm pentru „spectacol”, ca să le facem copiilor o surpriză. Am redescoperit piese din muzica ușoară românească și am depus eforturi vocale ca să ne iasă cît mai bine „Iartă” – Mihaela Runceanu și, desigur, „Copacul” – Aurelian Andreescu. Toată povestea ne amuza și e inutil să vă mai spun că spectacolul de final a ieșit demențial, mi-a dat aceeași energie pe care o aveam la 10-12 ani atunci cînd improvizam concerte ad-hoc la bătătorul din spatele blocului sau în curțile de la țară, de la bunici, și îi chemam pe toți vecinii să ne vadă și să ne aplaude, lipeam afișe pe stradă și uneori chiar tăiam bilete. Mi-am amintit ceva ce uitasem – atunci cînd cînți, te simți fericit, chiar dacă nu ai voce (sau ți se pare că ai, dar ești afon), chiar dacă se întîmplă în fața unui public sau cînd ești singur acasă. Cu toții cîntăm în viața noastră, la diferite ocazii, cîntecul ne unește, e terapie pură, deși pe măsură ce îmbătrînești ai chef de cîntat din ce în ce mai rar.
Mi-am dat seama, după această experiență minunată din tabără, că în ultima vreme nu mai ascult muzică mai deloc sau cel puțin nu mai ascult într-un mod obsesiv și deliberat, așa cum o făceam în tinerețe, cînd era o bucurie să descopăr trupe obscure și să-mi notez pe carnețele versuri și piese. Aveam chiar ceea ce se numea un „caiet de cîntece”, nu știu cine își mai amintește de așa ceva, în care erau înșirate, unele după altele, cîntece de „munțari” (sau de „munțomani”, niciodată nu am reușit să stabilesc exact termenul). Cîntece folk, în general, unele inspirate din Cenaclul „Flacăra”, altele folclor de munte pur și obscen cum ar fi „Sobița” – „Mă puse dracu’ să mă-nsor, ce mare dandanaie / Să-mi iau nevastă cu avere, sobă de odaie” sau „Imnul nostru preferat e un imn despre căcat, arde-o, frige-o, ram-pam-pam”. Să mai amintim aici și parodia după „Cînd te scuturi de zăpadă, nu știi cît ești de frumoasă” – „Cînd te scuturi de mătreață, nu știi cît ești de nasoală...”. Însă toate aceste versuri mi le notam conștiincios și inocent în caiețelul acela de cîntece ca să pot participa la momentele de grup, atunci cînd ajungeam la cîte o cabană, făceam foc de tabără și prăjeam slănină la foc, ne aprindeam „cărpăciorul” direct de la jar, iar cîntecul „de munte” era, de fapt, un liant al grupului. Desigur că toate fetele erau topite după băieții cu păr lung și inelat și cu ochi angelici care le aveau un pic cu chitara, „dă-mi și mie un ton, te rog”, și că toate, după aceea, în nopțile pline de stele, voiau să se cupleze cu ei. Era și ceva senzual în treaba asta cu cîntatul și cu munțomanii, se spărgea gheața, fetele deveneau mai îndrăznețe, înălțîndu-și vocile lor de îngeri, băieții mai abordabili, zdrăngănind chitările alea.
Acum ascult muzică doar la drumurile lungi cu mașina, în care sărim aleatoriu de la un playlist la altul, de la jazz la blues american, anii ’50-’60, apoi muzică ușoară românească sau Beatles, mii de kilometri de Beatles am parcurs pentru că, pur și simplu, muzica lor te face fericit atunci cînd o asculți, dar și cînd o cînți (chiar dacă nu ai voce și ești afon). Am descoperit absolut întîmplător și trupe obscure – de pildă, eu niciodată nu plec la drum fără să ascult la maximum manelele „culte” ale băieților de la Impex – „Regina tristeții” și „Lololo” („Fata de pe plajă“) – pentru că îmi dau o stare „de călătorie” și de bună dispoziție, chiar deschid și geamurile pentru show-off. Cînd merg spre mare, ascult Manu Chao pentru că îmi dă o senzație de libertate. Sau ascult klezmer, The Barry Sisters și Leo Fuld care e absolut delicios.
Totuși, nu mai ascult suficient muzica aceea care să mă bucure și mai ales nu mai merg la concerte, mi se pare un supliciu. Muzica tare mă înnebunește, basul, ritmul ăla pe care îl simt în stomac îmi produce greață și palpitații, furnicarul de oameni... de fapt, hai să rămînem la muzică, atmosfera de concert nu-mi mai spune nimic, dar absolut nimic. E clar, sînt o babă expirată. Totuși, cînd am ajuns la Liverpool, la începutul acestei veri, și am petrecut o jumătate de noapte prin pub-urile pe unde au cîntat băieții ăștia și unde acum e un party decent și old-school, cu tot soiul de cîntăreți care îi imită (și nu doar pe ei), cu oameni care cîntă și se simt fericiți împreună, m-am simțit grozav, mi-au dat lacrimile de la emoția autentică pe care am simțit-o și cred că tot ce ține de muzică e în funcție de stare și de context.
Și o să vă mai dau un exemplu recent – chiar la intararea în Piața Obor e o cîrciumă proletară și „de drojdieri”, cum îi spun eu, care se numește „La Platou” (au, în schimb, grătare foarte bune). La cîrciuma asta nu zăboveam foarte mult, îmi luam micul (de obicei, la pachet), pentru că mereu era o muzică populară vioaie, „de nuntă”, sau manele (preferatele publicului), cel mult o lăutărească soft. Deci nu pe placul meu, dar pe placul clienților. Ieri am fost acolo și se auzeau ceva zvonuri de blues, apoi o Mihaela Runceanu reinterpretată de Irina Baianț – o voce excelentă –, mi-am luat micul la pachet, dar mi-am luat și ceva de băut și am mai rămas, ceva se schimbase iremediabil. Am stat mai ales ca să observ efectul muzicii asupra clientelei obișnuite – bețivi singuratici, moșuleți cu părul alb, de obicei vocali, care tăceau, tineri care se opreau din înfulecat doar ca să asculte, cupluri de „tovarăși” de băut care la un moment dat se priveau fără să-și mai spună nimic, cu toții erau transportați în altă parte, o dulce melancolie învăluise Piața Obor, doar pentru că muzica era alta.
Aș vrea să mai amintesc, în încheiere, restaurantele din satele bulgărești de pe coasta Mării Negre unde niciodată nu se aude nici o muzică. Nici manele, nici rock, nici muzică ușoară bulgărească din anii ’80. Se aud doar marea, ceva pescăruși și zgomotul reconfortant al paharelor ciocnite, al tacîmurilor, ceva rîsete și voci discrete, e o atmosferă de masă în familie. Aici asta e bine și reconfortant, absența totală a muzicii e o muzică în sine.
