Nu despre Las Vegas este vorba

Am avut, pentru foartă multă vreme, o relație tensionată sau, în orice caz, toxică. Bazată pe evitare, pe lipsă de asumare, pe abandon uneori, pe anxietate și pigmentată cu atacuri de panică. Mă refer, ca să clarific lucrurile înainte de a da de bănuit că-mi vulnerabilizez prea tare spațiul privat, la relația mea cu banii. La gestionarea finanțelor personale: salarii, alte venituri, cheltuirea lor, investiții.

Să o iau cît se poate de demult, după cum îmi permite memoria voluntară. Elev fiind, n-am prea simțit chestiunea banilor, în clasele gimnaziale și nici în primele clase de liceu. Apoi, odată cu anul 1989, cînd eram în clasa a X-a, de asemenea, nu am resimțit prea clar dimensiunea valorii banilor în viața mea. Părinții mei nu erau bogați, făceau parte din clasa medie inferioară, probabil, poate medie, de mijloc, apoi. Nu aveam mai niciodată bani personali de cheltuială, primeam strictul necesar cînd era vorba despre vreo excursie, eventual, dacă mergeam cu prietenii, în clasele superioare de liceu și în facultate, mai ales pe la munte. Ne descurcam cu bani foarte puțini: dormeam prin gări, în corturi, mîncam din brișcă, ce se nimerea, ne descurcam. Am avut o iubită pe final de liceu și început de facultate care locuia la București, și-mi aduc aminte că făceam adesea drumul cu trenul fără bilet, „cu nașul”, cum se spunea, stînd pe coridor, dormind cu capul pe rucsac, de-astea cum nu prea mai vezi azi. Era mișto, era fain, ca să folosesc jargonul adecvat experiențelor. Îmi mai aduc aminte că în anii aceia aveam o singură pereche de pantaloni care îmi plăceau la nebunie, de catifea reiată, bej. Într-o noapte, cînd au uitat ai mei poarta curții deschisă, au dispărut și am fost distrus. Aș putea să dezvolt cu alte detalii, dar ce voiam să spun e că anii aceia au fost crunți, nu știam ce înseamnă să ai bani, nici măcar de o carte. Cînd am intrat pe salariu, s-au schimbat foarte puțin lucrurile, pentru o vreme cel puțin. Am mai povestit cum primul salariu a reprezentat jumătate din suma cu care am cumpărat un televizor color second hand, ajutat pentru diferență de părinți. Voiam să am televizor în camera mea. Ani de zile, apoi, am fost ajutat de părinți, nu se punea problema să ajungă salariul de la o lună la alta și sistematic ajungeam la împrumuturi de supraviețuire. Chiar dacă am început din primul an de muncă să dau și meditații. Apoi, cînd eram căsătorit, cu credite pentru casă, pentru mașină la un moment dat (abia pe la 30 de ani permițîndu-mi să fac școala de șoferi!), existența era tot la fel, drămuită de la lună la lună.

N-o mai întind mult cu aceste evocări, pentru că ce voiam să spun este că au fost ani de viață cu destule privațiuni și în care nu se punea problema să pun vreun ban deoparte. Însă mai este ceva: habar nu aveam că există și alte modalități de relaționare cu banii, cu propriile finanțe sau, eventual, economii, decît obținerea lor din serviciile prestate, preponderent salariu, plata cu ei a vieții lunare, inclusiv a creditelor și datoriilor, respectiv, dacă erai norocos, adunarea lor la ciorap sau în vreun cont în bancă. Dar ce înseamnă această adunare a lor în cont, tot nu știam, aveam o vagă informație doar că, ținuți acolo, au și o oarecare foarte mică dobîndă. Este cam tot ce știam. De ce? Pentru că nimeni nu îmi spusese și în nici un caz nu aflasem de la școală.

Acum, în jurul meu, sînt încă foarte mulți oameni pentru care lucrurile nu stau foarte diferit. Oameni pentru care, de exemplu, a investi la bursă este echivalent cu a juca la ruletă. O parte a diavolului, un Las Vegas. Mă uit, însă, și la elevi. Ei fac într-a XI-a economie, însă nu învață deloc chestiuni fundamentale și simple, concepte importante și minime strategii. Nu știu ce înseamnă să deții acțiuni la o bursă. Nu știu diferența dintre investiție și trading, nu știu ce înseamnă să ai un portofoliu de investiții, nu mai spun că nu cunosc termeni ca obligațiunile, depozitele bancare, ETF-uri. Nu știu că a ține banii economisiți la saltea înseamnă a-i împuțina odată cu inflația, că a-i pune în depozite înseamnă a te apropia de nivelul inflației, că obligațiunile sînt mijlocul (sigur!) de a ține pasul, aproximativ măcar, cu inflația, respectiv că dincolo de acestea, investiția în acțiuni sau în ETF-uri este obținerea de profit. Cum spune Iancu Guda, înseamnă a pune banii în mișcare și a-i face să lucreze pentru tine.

Nu zic, atunci cînd ești la limita supraviețuirii, este greu, poate imposibil să pui bani deoparte și să-i investești, deși analiștii insistă că, oricît de puțin ai cîștiga, este bine să investești măcar 25% în portofolii investiționale. Pe ce insistă, însă, mai mult, și eu cred că au dreptate, este pe o educare a tinerilor încă din adolescență pentru a învăța cum să investească și cum să-și gestioneze finanțele. Indiferent cît de puțin pot aloca acestei activități, pentru că, mai întîi, exercițiul acesta le creează o habitudine sănătoasă, iar apoi, ceea ce se începe din timp, de la o vîrstă fragedă, în timp dă roade mai mari.

Știu că există programe de educație financiară care se desfășoară ocazional și doar în unele școli, susținute de entități extrașcolare. Educație financiară mai fac și unii analiști, în media, cum este Iancu Guda. În bula mea am văzut oameni care îl iau ușor la mișto pentru maniera matematică a propunerilor sale de a fi. O pun mai degrabă pe seama lipsei educației financiare. Mie, personal, îmi place omul. N-am auzit nicio intervenție a sa în care să nu susțină și valori general umane. Apoi, la o adică, ar putea și el să facă un ușor mișto despre alde ăștia, ca noi, care o ardem pe artă și cultură. Oricum, din păcate, aceste inițiative de educare financiară nu pot acoperi nevoia generală. Nu susțin, pe de altă parte, necesitatea unei materii noi, nici măcar opțională. Cred, însă, că un efort susținut s-ar putea realiza, de educare a profesorilor în general în acest sens, respectiv de ghidare a lor înspre a infuza educație financiară în curriculum-ul de bază, bineînțeles și în orele de dirigenție, respectiv în cele de economie. Poate că atunci, măcar cu cîteva procente, ar crește și nivelul de trai, de prosperitate și de satisfacție a vieții.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.