Tocmai m-am întors dintr-o călătorie epuizantă prin Balcani, gîndită în pripă și cam pe repede-înainte. Probabil că mi-am propus prea mult pentru doar opt zile în care am dormit în șase locuri diferite și vă voi povesti cîte ceva despre fiecare în parte. Dacă vă propuneți un astfel de road-trip, cu mulți kilometri de parcurs, vă sfătuiesc sincer, ca un om pățit, pe care l-a lăsat mașina în drum pe autostradă (chemat platformă, căutat service în week-end și altele), să vă faceți o asigurare pentru mașină (asistență rutieră), costă doar 60 de lei pentru 15 zile și vă poate scoate din multe belele, iar conform legilor lui Murphy, dacă o veți face, nu se va întîmpla nimic (noi am avut, totuși, un mic incident în Albania, să vedem cum se va rezolva). Așadar, mi-era tare dor de țările (non-UE) din Balcani, sincere și autentice, mai ales de Albania, pentru mine funcționează și ca un soi de mașină a timpului, mă poartă în urmă cu 15-20 de ani și într-un mod straniu mă simt mai tînără și mai plină de entuziasm, deși în călătoria asta am fost mai critică și mi-am dat seama că România s-a schimbat în mod fundamental în bine de cînd am intrat în Uniunea Europeană. Îmi amintesc că acum vreo 15 ani am fost într-o vizită de documentare pentru jurnaliști în Polonia, am călătorit prin mai multe orașe importante – atunci nu realizam, dar vedeam, de fapt, România anului 2025, era o țară mai curată, civilizată, cu drumuri mai bune și segmente mici de autostradă încă în lucru, cu o economie ce părea deja funcțională, cu oameni ce păreau să facă parte dintr-o clasă de mijloc și să se bucure de o oarecare bunăstare. Așa s-a întîmplat acum cu Macedonia, Albania și, culmea, chiar cu Bulgaria – m-am întors în urmă cu 10-15 ani, e imposibil să ignori sărăcia extremă din satele prin care treci, depopularea (tinerii pleacă la oraș sau la muncă în străinătate), case neterminate, la roșu, fără geamuri, care îți creează un sentiment de părăsire, maldăre de gunoaie, cîini costelivi, fără stăpîn, care bîntuie pe litoralul albanez și multe alte detalii. În Bulgaria, de pildă, nu a existat nici un program de reabilitare a blocurilor comuniste, nici măcar în Sofia, și toate arată ca niște schelete dezgropate de pe vremea lui Jivkov, cu antene parabolice ca niște excrescențe ciudate. Însă toate aceste probleme se vor rezolva în timp, iar dincolo de ele, țările din Balcani au oameni calzi și o frumusețe aparte.
Prima oprire. Hotel Manastir Sf. Joakim Osogovski. Am ales acest loc pentru că era la jumătatea distanței dintre România și Albania, în Macedonia, chiar la granița cu Bulgaria (Kriva Palanka) – 30 de euro pe noapte. Este chiar hotelul unui mînăstiri de final de secol XII, locul în care sfîntul Ioachim și-a petrecut viața lui ascetică, biserica a fost construită în secolul al XVIII-lea în memoria lui, într-o văgăună din munți, cu apusuri magnifice și cu atît de multă liniște încît am simțit nevoia să vorbim numai în șoaptă. Să aveți la voi euro, pentru că POS-ul e doar de decor, iar un bancomat pentru dinari macedoneni nu există. Ne-a întîmpinat un domn mai în vîrstă care nu vorbea nicio limbă străină (dar se folosea de Google Translate) și le făcea pe toate: ne-a cazat, a udat florile, a povestit molcom cu un călugăr despre cele sfinte și ne-a adus o cină simplă, dar consistentă (deși restaurantul hotelului se închide teoretic la ora 18), un păstrăv genial, coaste de miel la cuptor, gătite lent, orez, cartofi, salate în care se simțea gustul roșiei proaspete de grădină și două sticle de vin alb făcut de ei, cu note de prună și de vanilie (o sticlă am luat-o cu noi), toate astea ne-au costat vreo 200 de lei. Mînăstirea era un loc de pelerinaj, a doua zi, dimineața, am văzut oameni care urcau vioi muntele pe jos, din Kirva Palanka, pe un drum abrupt și cu multe serpentine, doar ca să ajungă acolo.
A doua oprire. Ohrid. Îmi doream de mult timp să ajung la Ohrid, însă n-am găsit aici ceea ce mi-am dorit. Lacul, cu aspect de mică mare interioară, are personalitate, e adevărat – își schimbă culoarea în funcție de lumină, de momentele zilei, e relaxant să-l privești. Orașul vechi e frumos, cu arhitectura lui orientală, însă seamănă bine cu Nessebar și cu Sozopol, e același film pe care l-am mai văzut, și sufocat de grupuri de turiști, chiar și în septembrie, care nu-și permit să meargă la restaurante și mănîncă, beau și stau la taclale pe balcoanele și pe terasele vilelor unde s-au cazat, apoi se plimbă la nesfîrșit în sus și în jos pe faleză – promenada –, în căutare de porumb copt și de înghețată, mirosul de grătar de la pleșcaviță devine grețos, locul în sine are un aer de Mamaia anii ’90 și mai sînt și turiștii occidentali, mai ales britanici, care merg cuminți după steguleț, pentru care banii macedoneni sînt funny money (cum zicea odinioară un prieteni din Croația despre kuna), e mai ieftin să vină aici decît să stea acasă. Mi-a plăcut mai mult orașul „interior”, cîteva străzi aproape de moschee unde specificul turcesc era mult mai puternic, magazine de bijuterii (aur, mult aur), haine de firmă și de ne-firmă, șaluri, iminei și turbane, cafenele doar cu bărbați, probabil chiar din Ohrid, care lîncezeau la cafea și paharul cu apă rece ore în șir și vorbeau vrute și nevrute într-o limbă necunoscută care mie mi se părea că seamănă foarte bine cu bulgara, însă cineva pe Facebook mi-a atras atenția, după o postare, să nu mai fac astfel de comparații, este limba macedoneană, așa o fi, nu am competențe lingvistice și nici nu vreau să intru în problema spinoasă a naționalismului macedonean, o țară mică cu o istorie complicată pe care mulți au revendicat-o și unde tot s-au bătut cu toți, încă din antichitate. Mi-a mai plăcut mult la un magazin de vinuri locale, ascuns în orașul vechi, unde am încercat trei vinuri diferite, recomandate de proprietar: un sec (plăcut, dar nimic deosebit cu el), un roze (mai interesant), ambele Dalvina (au sticuțe mici, la orice restaurant, care pot fi mai scumpe decît un fel de mîncare, în jur de 27 de lei) și un roșu dulce, absolut remarcabil, mie nu-mi plac vinurile roșii și dulci, dar mi-a rămas mult timp pe papilele gustative, n-am mai simțit nevoia să beau nimic în seara aceea. Despre cazare: cînd ești cu mașina, prioritatea este parcarea gratis și în apropierea locului unde vei dormi, pe booking e o adevărată aventură să găsești așa ceva, mai ales în orașe de tip Ohrid, unde se specifică că parcarea e ori e „pe stradă”, ori „trebuie rezervată înainte”, ori e free, „dar trebuie să plătești 15 euro pe zi” și am văzut destui șoferi care se învîrteau debusolați prin orașul vechi cu SUV-uri imense, neștiind încotro să o ia, pentru că nu aveau loc de turiștii britanicii care umblau după steguleț. Așadar, m-am asigurat să avem o cazare chiar pe malul lacului și cu un loc de parcare. N-a fost chiar așa – o sută de manevre ca să introducem mașina pe o alee minusculă și intens circulată, cu proprietarul care urla în limba lui „Dă-i, dă-i, dă-i!”, „Bravo!”, „OK, OK!”, ca să lipim pur și simplu mașina de o casă (eu nu am permis încă, dar n-aș putea face asta în viața mea!). Am coborît din mașină extenuați ca după un maraton. Apartamentul era la parterul unei „vile” și arăta ca într-un soi de Grecia decrepită, totul era încropit, dar la limită funcțional, patul dublu era de fapt o canapea extensibilă, cu o saltea dublă care se deplasa în funcție de mișcările nocturne, dușul curgea cu intermitențe etc. Principala problemă era lipsa intimității – ne separa de stradă doar o draperie –, așa că i-am cunoscut fără să vrem pe toți ceilalți colocatari de la parter: o femeie pe la 50 de ani, singură și melancolică ce stătea tot timpul la măsuța din stradă, din fața stabilimentului, și se uita la lac, un cuplu în care el era mai bătrîn și bolnav și tușea toată noaptea, iar soția lui, mai tinerică, avea față de el o grijă infinită, îi aducea cina la măsuța lor, piept de pui fiert, și el o tot boscorodea și trăgea la măsea dintr-o sticlă mică cu alcool. Alături de acești oameni ne-am petrecut noi două zile din viața noastră la lacul Ohrid, din Macedonia de Nord.
(continuarea în numărul viitor)
