A treia oprire, accidentul. Nici n-am părăsit bine Macedonia de Nord, după un scurt popas la mînăstirea Sfîntul Naum, foarte aproape de graniță, care e de fapt mai mult decît o simplă mînăstire, e un parc pe malul lacului, cu plajă, restaurante, izvoare și păuni, mie mi s-a părut cel mai relaxant și turistic loc (în sensul bun) din această călătorie și am intrat în Albania profundă unde aplicația Waze dă rateuri și ne duce prin sate obscure care ne îndepărtează de drumul principal. Iar noi mergem după Waze ca proștii, că sîntem în secolul 21, iar GPS-ul are prioritate. Și așa ne pomenim într-un sat unde în fața birtului local ne dăm seama că „nu e bine”, că timpul pînă la destinație ni s-a dublat și trebuie să ne întoarcem. Întoarcem noi frumos și regulamentar, apoi observăm o mașină care dă cu spatele fără să se asigure și nu se mai oprește, ciocnirea e inevitabilă, o resimțim din plin. Din mașină coboară vreo patru bărbați, nici nu ne-am dat seama care era la volan, căci unul pe la 40 de ani îl ceartă pe un puști sub 18 ani, o fi fost puștiul? Ne uităm la mașini ca maimuțele, căci nici unul nu cunoaște limba celuilalt: a lor nu are nimic, a noastră are aripa înfundată. Ce naiba facem? Sat albanez profund, ora prînzului, căldură de să ne ia naiba, țară străină. Apare un tînăr mai intelectual care o rupe pe engleză și care ne spune că noi am greșit, nu trebuia să întoarcem acolo. Cum adică „nu trebuia”? Că nu era nici un semn care să interzică. Îi explicăm, tot în engleză, că trebuie să chemăm Poliția ca să avem o dovadă a accidentului, altfel ne pot întreba la graniță ce infracțiune om fi comis de avem aripa aia înfundată, poate am lovit un om și l-am aruncat într-un șanț? Eu încep să am un atac de panică, iau o jumătate de xanax și mă așez pe un gard din piatră, la umbră, unde sînt zeci de șopîrle care mișună, le observ. Între timp, se adună tot satul, proprietarul mașinii e și proprietarul birtului, vreo 10-12 bărbățoi se agită în jurul celor două mașini care nu s-au mișcat din loc, e un întreg clan, toți se cunosc între ei. O sun pe prietena mea de la Corcea cu care trebuia să ne întîlnim, vorbește cu celălalt șofer și insistă să cheme Poliția. Ei vor să evite Poliția (îi înțeleg, s-a dezvăluit ulterior că nu aveau ITP-ul și nici nu era clar cine era la volan), vor să ne dea 30 de euro pentru reparație, că cică e un fleac, dar pînă la urmă sună la Poliție. Vin niște băieți care e clar că îi cunosc pe ăia, sînt „locali”. Unul e sfrijit de parcă n-a mîncat de vreo două zile, altul, mai tînăr, e mai întremat și mai profi. Satul se agită în jurul lor, aș da orice să aud ce le spun – idioții ăștia de români au venit în satul nostru ca să le bușim noi mașina! Pînă la urmă, după vreo două ore de parlamentări – foto, fiole etc. –, aflăm că trebuie să plătim amendă nu știu pentru ce, vreo 10 euro, ceilalți au plătit mai mult, vreo 50, iar noi în schimbul celor 10 euro primim un soi de constatare că a intrat ăla în noi, ne-o scoate polițistul cel tînăr la imprimanta portabilă. Ne strîngem mîinile cu tot satul, asta a fost „amiabila”. Plecăm mai departe cu aripa înfundată și cu o țidulă în limba albaneză despre care sînt conștientă că în țară nu ne va folosi la nimic.
A patra oprire, Corcea. Oraș frumos de munte, liniștit, așezat. Legacy Boutique Hotel, patru stele la doar 48 de euro, pe o străduță secundară, multă liniște. Aici am petrecut cea mai odihnitoare noapte din această călătorie.
A cincea oprire, Tirana, Bellesuite Tirana. Și îmi pare foarte rău că am stat aici o singură noapte, pentru că Tirana e un oraș cu totul special și l-am găsit și mai fascinant după rezidența pe care am avut-o acolo, prin Traduki, în 2022. Ca în orice țară în curs de dezvoltare, cam toată energia și resursele se concentrează în Capitală. La noi, din fericire, a început o descentralizare, iar centrele regionale contează mai mult, e o dovadă de maturizare a societății. Albania e încă la faza de „Tirana și restul țării”, iar Tirana e un oraș viu, efervescent, din toate punctele de vedere, cu toate că traficul e imposibil, e haotic, după experiența cu accidentul din satul de la graniță am fost excesiv de atenți pentru că șoferii nu se uită, nu se asigură, se bagă aiurea, ignoră sensul unic etc. Tirana, în afară de zonele centrale ale marilor bulevarde, are în continuare problemele străduțelor mărginașe, cu mii de coturi, pubele de gunoi care se revarsă, cîini vagabonzi, pietoni haotici, băbuțe cu cărucioare care merg la piață, Tirana rămîne pentru mine un exotism extrem, pur balcanic. Am rezervat un studio de la parterul unei case, nici nu i-am cunoscut pe proprietari, ne-au zis să le lăsăm 35 de euro pe masa din bucătărie. Și nici n-am parcat în curtea lor, deși era gratis, am găsit o parcare în curtea unei spălătorii la 50 de metri mai încolo, am intrat în incintă și acolo am lăsat-o, 25 de lei pe noapte, pentru că pe strada cu studioul era imposibil de intrat cu o mașină mai mare decît un Fiat 100. Apartamentul, foarte plăcut – pe un raft erau cărți de Nietzsche și de Kadare, în engleză, era clar că nimeriserăm în casa unor intelectuali, asta mi-a fost de ajuns. Am mîncat în Oborul lor, Panzari i Ri, la același local familial unde mîncasem deseori în timpul rezidenței mele la Tirana – vinete la cuptor, pilaf (fără kos, vă sfătuiesc să luați și kos), un soi de tocăniță, două beri și două pahare de vin, un festin cu 85 de lei.
A șasea oprire, Fushe Drac. Fiindcă era și ziua mea de naștere, mi-am dorit să mergem două zile și la Marea Adriatică, dar undeva fără agitație, fără promenadă unde se plimbă tot poporul și fără porumb copt. Așa că prietenii mei din Tirana mi-au recomandat golful Gjiri i Lalezit, la doar 40 de kilometri de Capitală. OK, am intrat pe booking și am găsit o căbănuță idilică din lemn, dotată cu de toate, inclusiv cu mașină de spălat, 90 de euro pentru două nopți. Îmi imaginam ceva gen 2 Mai sau Krapeț, un locșor relaxant, în sălbăticie, face to face cu marea, dar căbănuța asta era de fapt într-un complex turistic, cu bariere la intrare, la umbra (și în curtea) unei vile impunătoare. Ideea era: ce să mai facem în curtea acestei vile, să punem niște flori și o fîntînă arteziană ca să-i relaxăm pe oaspeți sau să mai construim o căbănuță ca să mai înghesuim niște turiști și să mai facem niște bani? Complexul în sine, la final de sezon, arăta dezolant, era un fel de apocalipsă blîndă la malul mării. Bine întreținut, dar pustiu, bîntuit de cîini vagabonzi, uriași și blînzi, dar și de pisici hămesite (pe care le-am hrănit cu crenvurști de la unicul supermarket care se închidea la ora 8 seara), restaurante închise, am umblat o oră prin soarele încă foarte puternic din sud după un restaurant inexistent recomandat de TripAdvisor, am luat-o pe jos prin niște rîpe pline de gunoaie care ocoleau de fapt spațiile destinate unor construcții-mastodont destinate unor turiști ai generațiilor viitoare.
Drumul spre casă. Am verificat diferite rute și cea mai bună recomandată de diferite aplicații era una prin nordul Albaniei și prin Kosovo. Ce să căutăm noi în Kosovo? Oricît am încercat să schimbăm ruta, tot pe acolo am nimerit. Și n-a fost deloc rău. O autostradă impecabilă, mai întîi prin Albania, prin munții de peste 2.000 de metri, apoi am intrat în Kosovo, într-un peisaj deluros și roșiatic, am făcut un plin cu 1,23 euro benzina și am tot mers pe o altă autostradă impecabilă și vag marcată, cu viaducte interminabile care nu se vor face la noi nici în douăzeci de ani, pînă cînd ne-am reîntors în Macedonia de Nord, am intrat în Bulgaria și am cedat fizic și nervos pe lîngă Sofia, unde am decis că trebuie să ne oprim.
Ultima oprire, Botevgrad, hotel Balkan. Orășel liniștit de munte, hotel prietenos, camere mari și curate, 40 de euro pe noapte, probabil un fost hotel de protocol pentru „cadre”, amplasat lîngă un complex sportiv modern. O doamnă drăguță la recepție și care administra întreg stabilimentul, cînd a aflat că nu cobor la cină la restaurant și că vreau doar un ceai în cameră, i-a zîmbit complice partenerului meu: „Madam, dieta?”. Nici o dietă, am adormit imediat. Mi-am dat seama că la vîrsta mea, oricît mi-aș dori și aș încerca, nu mai pot să țopăi ca o capră din mașină, după 500 de kilometri, într-o cameră de hotel/pensiune necunoscută și a doua zi să o iau de la capăt, m-am trezit de multe ori noaptea întrebîndu-mă unde sînt, iar acum mi se pare foarte straniu să mă regăsesc acasă.
